A naibii viata asta! Trece atat de iute si cu atata nonsalanta incat nici nu-ti da timp sa o patrunzi in momentul prezent. Te imbie sa-ti doresti mai toata vremea ca timpul sa treaca. Sa astepti mereu cate ceva. Si mai mereu uiti sa-ti dezgusti ceva-ul asteptat atunci cand iti este oferit. Ca si cum te-ai fi decis sa ramai intr-o vesnica cautare ignorand efemeritatea clipei prezente.
In plus, cand iti e lumea mai draga, te strapunge si cu ceva amintiri. Atat de intens si atat de profund ca ti se taie picioarele si incepi sa plutesti intr-un fel de stare paralela intre trecutul de acum 20 de ani si trecutul abia trecut pe post de comparatie. Un fel del extas care parca, parca ti-ar spune ceva, un extaz parca, parca deja trait, odata, demult, dar uitat prafuit intr-un cotlon intunecat al amintirilor deja clasate.
Si astfel, incet, incet, incepi sa traiesti in trecut, re construindu-te pe o armata impresionanta de regrete tardive. Reconstruindu-te pentru un viitor deja planificat. Reconstruindu-te pentru un prezent in continuare ignorat.
Lasă un răspuns