Fuga dupa celebritate m-a cam lasat balta de vreo cativa ani buni. Trag deci concluzia ca m-am copt si am cazut si eu cu picioarele pe pamant parasind pentru o buna bucata de vreme norii atat de dragi capsorului napadit de atat de multe ori de tot felul de vise imaginate cu varf si indesat. Cu alte cuvinte as putea spune ca mi-a venit si mie, intr-un sfarsit, mintea la cap.
Am incetat dintr-o data, asa, peste noapte , sa tot caut elogii pompoase, cu orice pret si in orice chip, sa numar aprecierile celorlalti, una cate una, sperand inconstient sa pot cere un supliment de degete la cele 2 maini deja obosite de atatea genoflexiuni.
Acum doar ma amuz privind la debutantii inocenti prinsi in dansul macabru al descoperirii de sine in intrecere cu ceilalti. Ma impresioneaza din ce in ce mai tare incrancenarea cu care isi expun asa zisa unicitate, tona de superlative cautate cu lumanarea, cautatul in pene a ceva, ceva ramasite de culori extravagante si capcanele abil aruncate in calea inamicilor imaginati. Masculi in calduri marcand teritorii deja ocupate, femele pierdute sub masti mult prea colorate.
Ma uit la ei si ma pun pe ganduri : „Sa fi fost si eu ca ei odata? Inconstienta de penibilul imaginii interpretate de ceilalti ? Incapatanata pana la capat si iar de la inceput, intr-un infinit in bucla cu tinte in miscare aleatoare, niciodata multumita de ceea ce am si tinzand mai intotdeauna la multumirile imaginate ale celor din jur?”
Ce mai conteaza … Ce-i trecut e bun trecut. Acum doar traiesc cu adevarat doar pentru mine si nu pentru altii. Altfel spus, imbatranesc.
Abisuri 
Lasă un comentariu