O sârmă aproape dreaptă şi fără nici urmă de “doar şi poate”. Drept înainte căci înapoi nu s-a pus niciodată problema. Stânga şi dreapta doar în caz de urgenţă maximă.
Ochi larg deschişi, clipiri doar în caz necesitate. Un singur obiectiv în vizor, chiar şi cu ochii închişi. Visat noaptea, imaginat ziua, pregătit între cele două. Privit acum drept în ochi, din ce în ce mai aproape, aproape tangibil, aproape trecut, aproape regretat.
Un pas. O oprire. Un gând nărăvaş. Un surâs ascuns între două cute, o grimasă fugară. Încă un pas, aceaşi sârmă dintr-o perspectiva diferită. Parcă mai aproape de capăt. Doar parcă ?
Acelaşi acrobat îmbătrânit de doi paşi şi un gând nărăvaş. Mai înţelept? Ar lasă-o baltă. Mai încăpăţânat? Poate.
Încă un pas. O fracţiune de clipire furată unui regulament antic şi prea de demult. Risc meritat, o lacrimă se scurge încet. O privire pierdută într-un gând recuperat de ieri seară, început şi lăsat baltă. Dar merită continuat.
Un alt pas, o altă oprire, o nedumerire : „să fi fost gândul degeaba” ?
Un ultim pas de data asta. Restul poate altădată. Sau poate deloc. Acrobatul pare tare obosit.
Răsăritul nu pare departe. Dar nu se ştie niciodată…
Abisuri 
Lasă un comentariu