Sentimentele … Le-am lasat pe undeva pe drum, undeva departe, ascunse printre carcase de vechi PC-uri si tuburi catodice. Si monitoare LED inca utilizabile. Lucrurile mari s-au demodat, odata cu trecerea anilor ne-au napadit lucrurile din ce in ce mai mici. Ni s-au implantat lucruri microscopice care au inceput sa gandeasca in locul nostru, sa execute o parte din alte lucruri in locul nostru.
A trebuit la un moment dat sa organizam o lovitura de stat declansata drept revolutie ca sa ne cerem dreptul la inteligenta nedistribuita si sa negociem o clauza de non exclusivitate a lucrurilor multe si marunte implantate in diverse locuri bine dibuite. Atunci ne-am castigat dreptul la o zi pe saptamana. Fara. Doar noi, asa cum faceam pe vremuri, placi de baza naturale, inteligenta aleatoare. O zi pe saptamana in care ne putem aduce aminte vremuri si preistorie, timpuri inecate in atata praf si pulbere fina scuipata pe furis prin ungherele reciclarii zilnice obligatorii. O zi pe saptamana doar cu degete neprelungite si cu ochi fara dioptrii, o zi cu intalniri in carne si oase, cuvinte murmurate la urechi inca in forma, o zi doar cu noi. O singura zi.
Sentimentele… Le exersam pe furis privind in zarea artificiala, resuscitandu-le pentru cei ce vor veni. Pentru cei ce sunt deja din ce in ce mai putini, cei ce sunt fara, din lipsa de repere si prea multe lucruri marunte implantate. In jurul nostru se petrec lucruri automat, totul e programat cu saptamani bune inainte, nu exista erori, nu mai suntem umani. Pastilele de seara fix la opt n-au nici culori, nici gust, nici forma. Lucrurile marunte le inghit in locul nostru trimitand din cand in cand semnale „task executed with success”. Articulatiile nu mai dor demult. De atatea plangeri semnalate s-au luat masuri drastice si de atunci programe sofisticate sunt lansate spre executie programata in fiecare seara. Mii de retele neurale paralelizabile vertical isi tocesc neuronii inlocuibili ore in sir dupa algoritmi inca perfectibili. Durerea nu mai exista decat o data pe saptamana si atunci rabufneste dis de dimineata si toarce pana seara tarziu, in fundal.
Orele trec in doua directii, de catava vreme s-au autorizat sensurile interzise. Le vedem cum trec pe ecrane din ce in ce mai largi, lungi si plate. Transparente. Privim fara sa vrem in spatele orelor, spinari cocosate de timp perfect netezite de sensurile inverse aplicate consecutiv si perfect sincron.
Totul e aproape perfect. Totul e robotic .
Sentimentele … Le-am lasat pe undeva pe drum, undeva departe, ascunse printre carcase de vechi PC-uri si tuburi catodice. Si monitoare LED inca utilizabile.
Articol participant la Superblog 2012
14 gânduri despre „2050”