Uneori dau cu capul de tocul usii, atunci rosesc in soapta si-mi imping fortat cucuiele inapoi, la cald, razand fortat. Stragand usor din dinti afisez grimase voit nepasatoare, la prima vedere viata curge fluid, la a doua trecere lichidul isi schimba starea de agregare devenind din ce in ce mai mult piatra. Atunci imi pipai cucuiele, unul cate unul incercand sa relativizez in limita posibilului. Uneori depasesc limitele si-mi dau seama din gesturile altora. Fortate.
Privesc in jur, obscene zambete de complezenta imi injunghie verticalitatea crezurilor, inghit doar in sec si-mi inec privirea intr-o nuanta de gri, relativizand in continuare. Astept sfarsitul sirului, impunand asteptare, traind asteptare, urzind asteptare.
FORTAND asteptare.
Intr-un final… sfarsitul. Atunci fac totul ghem si o iau de la inceput, probabil putin altfel, desigur putin altfel. Ghemul mi-l fac scara si asteptarea non-reper. Apoi cer ciomage. Uneori am o nevoie acuta de ciomage mari si noduroase, grele. Lipsite de orice farama de estetic, imbatranite inainte de vreme, mancate de riduri si subtiate de suturi. Ciomage pe masura situatiei, manual de utilizare la indemana oricui. Da-i sa crape, din prima.
Ciomagele-s lucru rar, sinusoidele-s din ce in ce mai plate. Se poarta liniile in locul curbelor, uniformele-s din nou la moda. Fusta plisata, ciorapi sub genunchi si-n rest povestile altora. Vieti povestite de imagini, imagini alese in functie de cererea publicului. Aparente la gramada. Povesti voit romantice, telenovelele au inca trecere. Avem nevoie de lacrimi!
Intr-un astfel de context cum sa nu te podideasca mandria cucuielor ascunse ?
Acest articol a fost scris pentru etapa numarul trai a concursului de proza scurta. Tema la alegere.
Abisuri 
Răspunde-i lui PersonalitateAutentica Anulează răspunsul