O picatura uleioasa de propolis vascos
Se lafaia caraghioasa intr-un varf intors pe dos.
Aplecata spre fata si cu burta-n fix in sus
Ma privea nelamurita drept in ochi, zambet ascuns.
Era ultima mea sansa, privirea mi se scurgea neputincioasa in vascozitatea picaturii incercand disperata sa intarzie momentul M. Lingurita avea ceva striuri vizibile cu ochiul liber, riduri ale unor vremuri deja trecute duzina peste pielea odata fina-oglinda. Picatura era simpatica, o forma in definitiv estetica, plina de viata, o culoare calda, taman buna de pus sub perna in noptile lungi si reci. Priveam cand picatura cand perdeaua cu dungi portocalii cumparata la pret redus si cusuta „la cerere”. Dincolo de ea, parcul se lefaia sub un soare lins cu miere dar doar de forma.
Cana neagra susura bule fine undeva in dreapta, luand practic toata vizibilitatea tacamurilor puse la uscat. Bulele fine se luptau intre ele intr-un mod demn de orice bula fina, dandu-si coate, fine, „ca din greseala” si spargandu-se in trecere una dupa alta. Le turnasem aproape de mijloacul canii acum vreo cinci-sase minute si acum asteptam sa le iasa acidul. Motive se gasesc o droaie.
Revenind la picatura de propolis: n-a fost nici foarte duce, nici foarte uleioasa. A trecut insa repede impinsa de la spate. In spatele ei o dara fina inca mai incearca sa se strecoare printre riduri. Dau drumul la apa fiarta si rezolv problema.
Intre timp tacamurile si-au recapatat punctul de vedere.
Abisuri 
Lasă un comentariu