Abisuri

Îmi simţeam unghia despicata în două, o crăpătură iniţial fină devenită prăpastie pe nepusă masă, într-o dimineaţă umedă de sfârşit de iarnă, într-un buzunar căptuşit cu un polar fin de un gri închis “să ţină la jeg”.

Îmi pipăiam unghia pe marginea-i crăpată încercând cu disperarea celui fără forfecuţă să-i netezesc zbuciumul temporar, să-i prelungesc agonía mângâindu-i zimţii afectuos , rugând-o în şoaptă să nu se destrame de tot. Pipăiam marginea ascuţită şi simţeam parcă durerea surdă a cărnii de dincolo de unghie, desprisă cu forţa şi eliberată fără voie, roşie şi crudă, în lumea mare.

Cu ochii deschişi numărăm etajele vizualizând cu speranţa muribundului cana neagră plină de “de toate” de pe biroul din faţă. Unu, o pauză, „bonne journée”, „à vous aussi”. Doi, altă pauză, acelaşi tam-tam. Într-un sfârşit imaginea îndepărtată a unui hol luminat de mereu acelaşi neon, imaginea imaginată a unei uşi încă închise. Douăzeci-şi-trei de paşi, o cheie învârtita spre dreapta. O dată. De două ori.

Într-un final biroul, cana neagră, foarfeca mare, albastră, tăiş ruginit, talpă petrecută asimetric, aproape sfârşitul. O ultimă privire tristă spre o simetrie deja răscolită, apoi actul final, devastator, moartea esteticului în faţă utilului, o crimă perfect argumentată.

O primă încercare ratată, o a doua şi mai ratată. Îmi simţeam unghia din ce în ce mai deformată de inesteticul din ce în ce mai pronunţat al încercărilor prost calibrate. O dară, încă una, degete crispate apăsând cu furie : „nu vrea şi pace, nu-i făcută să taie, e făcută să stea într-o cană neagră„, într-un final o reuşită, o unghie ciuntă şi totuşi unghie.

Reuşisem. Priveam unghia perfect asimétrică simtand durerea undeva departe. Încă un efect omorât din faşă !