Erau niste frunze mari si verzi catarate in varful unor trunchiuri gri, inelate. Stateau undeva sus de tot si-si transpuneau existenta efemera intr-un gri nu foarte inchis perturbat doar din cand in cand de cativa nori, in trecere. Mirosea a lemn ars si bere la pahar, ma uitam din cand in cand la frunze, din cand in cand la fum, inchideam ochii si simteam. Pana nu mai puteam. Apoi deschideam ochii si auzeam.

Undeva nu foarte departe un sunet strident se chinuia neauzit, undeva in fata oameni in papuci colorati inaintau domol carand pungi minuscule cu oua „de import”, undeva pe langa fumul invaluia tot restul intr-un amestec de vant usor de seara si peste la gratar.

Praful avea culoarea argilei spalate de apa si in definitiv era cam tot ce imi puteam dori in acel moment.