“Pe vremea mea” nu existau tentatii tangibile la tot pasul. “Pe vremea mea” existau doar frustrari de tot feluri si multe, multe vise. Si eu ma incapatanam sa-mi spun ca in definitiv ceea ce conteaza cel mai mult este senzatia trairilor – chiar si imagínate – mai mult chiar decat finalitatea actului in sine. Si am supravietuit o buna bucata de timp ca o mladita. Eu intrebam, eu raspundeam.
Azi filozofez ca din senin « scad preturi vazand cu ochii, privindu-le din ce in ce mai de departe capat mersul racului si cand toate-mi merg de-a-ndoaselea calc deodata stramb de tot si ma trezesc din lac in put ».
Si-mi spun ca la un moment dat am scapat cu viata mergand ca racul in ritmul melcului. Tatonand. Analizand. Construind intrebari diverse, unele din altele, paranteze deschise la infinit si nici pana azi ne-inchise. Asteptand. Tacand.
Realizez astfel ca n-as mai putea, acum, redeveni adolescenta care am fost odata. Mi-ar fi mult prea frica, de prea multe lucruri.
Si iar filozofez din senin „Sa existe oare un manual de utilizare al trecerii prin timp? Sa fi supravietuit deja cineva fara urme vizibile?”
Si imi spun din nou „sa intreb parintii adolescentilor de azi, ei trebuie sa stie cel mai bine”.
Abisuri 
Răspunde-i lui Cuvânta Anulează răspunsul