Abisuri

Există acei paşi dincolo de noi, acei paşi „pe lângă”, puţin, doar puţin pe lângă, introspecţie cu perspectivă, gânduri răzleţe contaminate unul câte unul de alte gânduri răzleţe, o armată de gânduri contaminate, paşi din ce în ce mai deşi, paşi deşi pe lângă noi, continuarea „eu”-lui, „eu”-ul văzut prin ochii paşilor, clipiri dese cu substrat „e sigur calea?”, paşi din ce în ce mai apăsati, urme înecate în noroi „aici a fost odată mlaştina”.

Există acea cale a paşilor de lângă, ramură potenţială a „eu-lui” în continuarea paşilor „pe lângă”, calea complementară, adaosul invizibil, vizibilitate mascată de scop, există acea cale transparentă în spatele măştilor de tot felul „azi ne facem că trăim, maine ne facem că nu există decât drumul, drumul ca şi scop, scopul că şi argument„, există acea cale trasată în timp de timpul paşilor „pe langă”, în ritmul „paşilor pe lângă”, calea dictată de gânduri contaminate „contaminez deci exist”, există acea contaminare devenită din punct mai întâi linie – o infinitate de puncte – şi din linie spirală – altă infinitate de puncte. Există paşi pe lângă drum, cale trasată de paşi, există un infinit de posibiitati trecute cu vederea.

Trecem ca orbii pe lângă paşi considerând drumul drept scop, înaintăm ignorând posibilitatea ramurii, gesturi trase la indigo, ritmul drumului ca scop, înaintăm scăzând fără să vrem, scăzând pur şi simplu „o secundă mai puţin, o multitudine de secunde mult după, tot noi, alte nuanţe”. Înaintăm cu ochii pironiţi spre capăt, capătul ca drum, drumul ca scop. Din când în când ne auzim paşii, zgomot „pe lângă”, constatăm doar posibilitatea ramurii „nu îndeajuns de verde”, paşii noştri sunt incompatibili cu ramura, nuanţe în contrast, sunete perpendiculare, există doar capătul, scopul ca şi capăt…

(Există acei paşi)