De fapt nu ştiam de unde să încep. N-aş fi vrut decât să continui, să mototolesc perna aia până la capăt. N-a fost să fie, am năvălit bosumflată şi a trebuit să continui. Îmi cădeau pleoapele, le adunam şi le lipeam aşa cum puteam. Nu-mi ieşea lipitura perfectă, simţeam imperfecţiunea pe la crăpături.
Nu insistam, continuam numărând incet. Când nu mă interesa deloc, închideam doar ochii şi măream frecvenţa. Aveam controlul suprem asupra numerelor. Din când în când priveam cu coada ochiului. Nu se întâmpla nimic deosebit, lucrurile nu se petreceau decât între două intervale binecunoscute. Eu nu cunoşteam intervalele până azi la ora nouă. Te-am citit şi am aflat de ce. De ce poate. De ce oare. Ce mai contează de ce. Ţi-am sugerat să continui, să continui dacă îţi face plăcere, ce contează plăcerea şi mai ales ce contează interesul celorlalţi ? În definitiv actul în sine este un fel de evadare, poarta ta dincolo de rutină. Te-am lăsat să crezi că se poate şi mai rău. Nu ştiu dacă m-ai crezut, încă mai aştept să mă crezi. Un semn. În aşteptarea „semnului” am primit un SMS „Vos deux agents du KGB reprennent du service”. Am citit SMS-ul şi am zâmbit. De unde oare să fi ştiut?
Apoi mi-ai vorbit despre frustrare şi eu ţi-am spus că nu mă deranjează. Frustarea este un act sincer de autenticitate. Mi-ai spus apoi, pe la cinci fără cinci, să mai dau un semn de viaţă. Ţi-am răspuns că da dar de fapt nu. Începusem să mă rup pe la crăpături. Le simţeam pleznind una câte una. Nu ştiam cum să-ţi spun, nu ţi-am spus nimic, am plecat pur şi simplu, deconectandu-mă.
Abisuri 
Lasă un comentariu