Îmi plăcea la nebunie camera de jos. Şi muzica din camera de jos, şi paharul de ţuică. Unul, două, cine să le mai numere ? Şi mai ales îmi plăceau la nebunie amintirile. Locurile, da, locurile vin cu amintiri cu tot. Cu personaje cu tot, cu sentimente, cu tot tacâmul vin locurile. Nu, locurile nu vin, locurile rămân. Noi plecăm, ne întoarcem, iar ne întoarcem … şi tot aşa cu amintiri cu tot. Cu noi puţin câte puţin mai puţin. Noi găsim locurile cu pahare cu tot, cu oameni, magnolii, cu lalele cu tot. Muzica le aşează pe toate într-o ordine ciudată. Vremurile. Un pahar, două pahare, un vers, o cântare.
Îmi plăcea la nebunie imposibilitatea paginii. O începeam cu gândul s-o termin. N-o terminam. Mă luam cu amintirile. Paharele. Gândurile. Proiecţiile. posibilităţile. Îmi plăcea la nebunie neprevăzutul stării de bine.
În definitiv nostalgia e şi ea o stare de bine ca oricare alta.
T
T? Un fel de cruce neterminata? Gasesc un simbol puternic in acest „T”
Nu, nu…. scuze! Am vrut să zic: ” Tot de la liliac ți se trage?” , dar mi-a fugit degetul la „Send”. Și dus a fost!…:)))))
Hazardul randuieste bine lucrurle, nu? Nu, nu tocmai de la liliac. Cu toate ca s-ar fi putut trage si de la liliac.
Ce ,,rânduială” ademenitoare și viața aceasta cu toți oamenii ei, locurile, ne-locurile nelocuite, or pline ochi cu absențe, doruri, strigăte….
Da, o randuiala trecuta, re traita, legata de loc.