Jocul

Spune-mi că tac.  Noapte, nori, vid, verde înecăcios, frunze, ramuri, insecte, păsări, zgomot, junglă și eu – un fel de frunză uriașă care încearcă să respire și nu poate.  Tac și observ. Sunt plini copacii de ochi care mă privesc până în adâncul cel mai adânc al meu. Încerc să mă orientez dar nu găsesc nordul. Caut cerul, stelele, mușchiul care să mă îndrume. Nu găsesc nimic. Doar verde.

Mă împiedic de o rădăcină și deodată verdele devine trecut. Cad într-o groapă fără fund. Nu opun rezistentă, cad si număr, ajung la 50,  aterizez . Plutesc într-o beznă groasă, neagră. Pipăi cu degetele vidul, ating ceva, încerc să trasez o formă. Un os, mai multe oase, îmi vin să țip : “sunt eu , fata cea mai cu capul în nori de pe Pamant”. Eu, Dana râd în hohote timide de sub Pământ. Râd și vreau să-mi văd norii. Să-mi simt marea și valurile și pietrele și frunzele și oamenii.

Nu simt decât pământul rece sub unghii și jungla verde dincolo de peretele abrupt. 50 de metri dincolo de verde mi-e frig, mi-e foame, mi-e frică!  Inchid ochii și-mi imaginez marea. Suntem ceea ce ne imaginăm că suntem. Devin alta. Aici, în groapa asta fără capăt din jungla asta fără nume, aici nu mai sunt  fata cu capul în nori,  aici devin deodată super- femeia care mănâncă bărbații pe pâine și tratează momentele cheie cu inteligența luptătorului de arte marțiale.

E momentul să capăt o putere supranaturală! Una singură care să mă scoată din groapa asta nenorocită. Închid ochii, îmi mușc degetele pline de pământ, musc până la unghie si înghit. Mănânc pamant ! Pământul are gust de mușchi amestecat cu viermi si unghii. Îmi vine brusc sa vomit!  Ca să îmi depășesc greața, adaug mental un pic de piper negru și o jumătate de ardei iute și gustul de vierme dispare.

La a șasea îmbucătură simt că scot flăcări pe nas și fum  pe urechi. Nu este o metaforă, scot flăcări pe nas și fum pe urechi, îmi ard călcâiele și-n interiorul meu, eu-ul devine propulsie. Devin deodată rachetă și o zbughesc cu propulsie departe de groapă.

O minune nu durează mult. Nu există excepții nici aici, zbor doar un pic, cât să depășesc groapa ,apoi cad cu zgomot printre frunze și ochi. Sunt din nou eu – un fel de frunză uriașa care încearcă să respire și nu poate. Mă dor toate – spate, coate, genunchi, palmele zdrelite în contact cu jungla.

Închid ochii și încerc să conștientizez …Aici, în jungla asta verde, sunt super- femeia care mănâncă bărbații pe pâine și tratează momentele cheie cu inteligența luptătorului de arte marțiale. Deschid ochii și văd o ceată de furnici uriașe. Asta e un moment cheie ! Casc ochii la ceata de furnici și mă strâmb de silă.  În jurul meu simt mii de piciorușe dolofane care tropăie disperate și stârnesc praful și curiozitatea unor triburi de păianjeni transformați genetic și a unor un fel de reptile cu puncte și dungi al căror nume îmi scapă. Cine se aseamănă se adună ! S-au adunat prea mulți !

Sunt înconjurată de o ceată de monștri și totuși continui să mă strâmb. Poate îi sperii ? Există situații ciudate când cele mai banale arme se dovedesc a fi cele mai bune. Reușesc să găsesc strâmbătura cea mai eficientă, monștrii pleacă, rămân singură într-un nor de praf.  5 minute mai târziu norul de praf dispare, în locul lui un indicator  „Welcome to the Jungle”.  Locul asta ciudat are și-un nume !

Cu ochii la indicator si gândul aiurea calc pe o broască veninoasă. Încep brusc să tremur în contact cu veninul si devin la rândul meu verde. Un verde rece și umed. Picur moarte peste frunzele moarte. Rece si verde caut cerul, mă împiedic și cad. Un păianjen cât șapte funze mă privește mirat. Mă înțeapă de frică și fuge.

De frică mă umflu cu venin și devin minge. Aventura vieții mele, starea de minge mă face să sar. Sar, sar, mai trece timpul, nu găsesc nimic care să mă scoată de aici. Sunt o minge rotundă cu buline negre și sar. Sar sus, din ce în ce mai sus. Trec de liane, trec de copaci, la a zecea săritură văd marea. Valurile. Scoicile. Trebuie sa evadez !

Conștientizez din nou : sunt super- femeia care mănâncă bărbații pe pâine și tratează momentele cheie cu inteligența luptătorului de arte marțiale. Acesta este al doilea moment cheie și devin a naibii de practică. Nu ratez ocazia, scot acul de păr și înțep mingea. Mingea se dezumflă cu viteza luminii și eu, odată cu ea, ajung pe malul mării. Cad din nou ca un bolován printre pietre și scoici și deodată mi se face foame. Mirosul de alge îmi aduce aminte cât de mult îmi plăcea odată să gătesc fructele de mare. Iau două pietre, le frec una de alta, adaug un pic de suflu cu iz de ardei iute,  aprind focul, iese un fum drept și gri care se înaltă spre cer. Un cer plin de nori dealtfel, puțin diferit de peisajele idilice cu țărmuri și valuri și albastru imaculat.

Intru în apă și caut crabii, îi găsesc și încep să îi gătesc. Miroase bine, teribil de bine.  Deodată norii se despart în două și apare o mână care mă apucă bine și mă trage. Extrage. De sus verdele pare gri, din ce în ce mai gri, devine alb și, fix deasupra norilor descopăr o cameră mică aranjată cu stil, un covor țesut de mână, în mijlocul covorului eu și alți 3 și-n mijlocul nostru JOCUL.