Noname


Motanul nu avea un nume al lui. Apărea și dispărea când îl apuca. Îi spusesem în glumă “Noname” și-l hrănisem o iarnă întreagă. Dispăruse fără urmă într-o dimineață cețoasă de ianuarie și de atunci nu mai apăruse. Mark era de părere că plecase undeva , într-un univers paralel și va reveni cu siguranță într-o zi ploioasă de toamnă. “Atata vreme cât nu s-a găsit formula Big Bang-ului totul ese posibil” spunea Mark din când în când. Era un mod deosebit de practic de a explica inexplicabilul. Motanul plecase și lăsase în urmă un ne-nume și impresia cozii navigând prin ceață. Impresia griului din jurul zidului. Senzația de prezența palpabilă din spatele ceții.

Nu avusesem nimic împotriva gri-ului până în acel moment precis când mă năpădise complet. Mă simțisem deodată înecată în gri și începusem să țip. Îmi era frică să mor de atâta gri. Ceața aceea albă aducea a gri și gardul aducea a gri și drumul străbătea gri-ul drept, până în giratoriu. Până și disperarea sărutului de a sparge ceața aducea a gri.

„Noname” dispăruse într-o joi. Mă trezisem într-o ceață groasă. Albă. Deschisesem ochii mari, căscasem gura mare,  începusem să latru, să sperii ceața. Prin spatele meu trecuse, speriat, motanul. Începusem să miaun, să mă revanșez într-un fel, dând cumva vina pe ceață. Apropiindu-mă de motan greșisem direcția. Vina ceții. A albului. A ochilor neobișnuiți cu sunetele. Citisem undeva că vedem si cu urechile. Creierul procesează informația în același loc. În același mod. Nu trebuie să ai ochi ca să vezi. Poți să auzi ca să vezi. Poți să simți ca să vezi. Poți să mirosi ca să vezi. Totul ține de un anumi loc într-o anumită emisferă, nu mai știu exact care.

Atinsesem zidul umed cu degetele și coada motanului cu impresia atingerii. Unele atingeri sunt mai rapide ca altele. Unele impresii durează. Motanul nu mai era demult acolo, rămăsese doar impresia cozii atingând zidul.

Urcasem în mașina din mijlocul ceții și străbătusem câmpul scufundat în alb. Buruienile păreau fulgi și iarba arsă de soare beteală călcată în picioare. La mijlocul drumului, în dreptul gardului, în spatele ceții, un băiat înalt și o fată scundă spărgeau ceața cu un sărut. “Câtă risipă” îmi spusesem și apăsasem pe accelerație. Unele zile încep mai gri ca altele.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.