Ieri am luat din nou taxiul. Era un taxi galben-vechi. Șoferul avea o prietenă despre care povestea în traficul dens. Prietena șoferului nu avea nume în cuvintele șoferului. Cuvintele cădeau ca bolovanii peste șinele de tramvai și tramvaiul murise într-o joi. Cineva îi desființase trecerile și nimeni nu mai știa de ce. Nici măcar șoferul de taxi nu avea o idee clară asupra dispariției. Dispariția tramvaiului declanșase mai întâi o mirare, urmată de o întrebare și, într-un final, de o uitare. Punct și două șine paralele părăsite pe un mijloc de șosea.
Spre disperarea șoferului de taxi, nimeni nu mișca un deget. Eu înțelegeam disperarea șoferului din spatele șinelor. Traficul era îngrozitor la ora aceea, roțile mușcau din șine și refugiile, spre disperarea oamenilor, refugiile puneau capăt dinților. Erau niște dinți de fier, rezistenți la refugii, la trafic și, în general, rezistenți la disperarea șoferilor. Spre deosebire de dinți, degetele mele nu erau de fier. Erau niște degete fine, lungi, muscate din când în când de ger. Le țineam strânse bine sub mine, să nu se destrame și ascultam poveștile șoferului. Mă mâncau degetele de atâtea povești, nu aveam nici creion nici hârtie iar capul îmi era deja plin. Ca să nu dau pe dinafară, lăsam poveștile să se scurgă printre șine. Anonim, poveștile alunecau prin traficul dens al orei și prietena șoferului nu avea nume în cuvintele șoferului și cuvintele cădeau ca bolovănii peste șinele de tramvai și tramvaiul murise într-o joi.
Nici până azi nu se știe de ce. De atunci au rămas doar șinele, poveștile și, din când în când, degetele. Încă mă mai mănâncă în unele seri : să scriu ? Să nu scriu ?
Abisuri 