Abisuri

@ Martha Dominguez

Avea oroare de bluzele albe și figurile ocupate de probleme altora. Mirosul acru încerca să și-l imagineze fiind practic inexistent, doar o părere în treacăt. Ușile albe, batante, și le imagina drept porți spre o altă dimensiune, discret paralelă, o lume a unui alt „eu” într-o formă discret olimpică.

Încerca să-și imagineze urmarea ca și cum nimic nu ar putea conta că. Ca și cum orice veste, oricât de defazată de sensul normal al rutinei instaurate ar putea fi, va deveni asimilată cu ușurință de o nouă versiune a cotidianului cu viteza caracteristică lucrurilor deja trasate prin forța imaginației anticipative și tonele de exerciții de punere în situație.

Pentru a putea simți o astfel de detașare fals nepăsătoare față de orice posibilitate, i-a trebuit ceva timp, o duzină de prăbușiri în gol cu reveniri nu foarte departe de starea de plecare și mult dat împrumut și recuperat alterat. Și mai ales, i-au trebuit zile în șir pentru a-și clădi o mare parte de răspunsurile la cea mai mare parte din întrebările-i inventate într-o logică imbatabil de confortabilă.

Un exercitu de logică schizofrenică împinsă la absurd. Un stil propriu de supraviețuire anticipativă, un set aproape complet de reacții posibile construit în zeci de iterații. Sute de căi alternative cu tone de cârje în dotare.

Privea pierdută în gânduri sala de așteptare goală, albă și sumbră, soarele nepăsător dintr-o viață pusă deocamdată deoparte, minutele multe și lungi de lungă așteptare.

Sosise mult prea devreme.