Abisuri

@ Markus Spiske

Găseam în fiecare dimineaţă un scop cu care să înfrunt ceaţa. Îmi plăcea să ies, să simt oraşul, să-l calc, să-l miros, să ating din priviri clădirile, oamenii. Nu căutam mult, scopul venea singur la mine.

Cumpăram „Dilema Veche”, cumpăram Paler, Pleşu , Adameşteanu . Cumpăram Nora Iuga, îmi umpleam un păhărel mic, dădeam muzică în surdină şi apoi mă pierdeam. Uitam că sunt, era inevitabil să uit că sunt. Era singura solutie să uit că sunt. Îmi mirosea a stele şi fum şi evadam. Ne mai fiind mă goleam încet, fără să ştiu. E ciudat să te goleşti.Nu realizezi niciodată că eşti prea plin, realizezi doar că ai început să picuri. Că-ţi cad stropii pe lângă. Că te verşi umezindu-i pe alţii. Că devii insistent cu umezeala ta. Prea insistent. E ciudat să te goleşti. Te simţi deodată ca şi cum n-ai mai fi şi nu te mai gândeşti la nimic. Nici la scopuri, nci la paharele mici şi goale, nici la muzica în surdină. Ţi se face de dus şi te duci. Nu mai există gândurile acela, exişti doar tu, dincolo de ele. Stingi lumina şi te laşi să te ia şi te ia. Şi te scurge, şi constaţi cât e de bine să te scurgă.

Apeşi pe „reset” şi nu mai eşti.