Mirosea a tălpi umede tăvălite prin nisip


palaja

Totul provine de undeva, dar înca nu se știe de unde…

Există zile în care vrei să vezi și nu reușești decât să privești. Zile în care nimicul devine mai presus decât orice-ul și tu devii fără să vrei una cu nimicul.

Miercurea aceea mă trezisem undeva spre oră șapte cu certa senzația că nimic nu mă va împiedica să văd marea. Ne cazasem cu o seară înainte într-un hotel cochet, dincolo de o autostradă cu șase benzi și cerusem o cameră cu fața spre autostradă. Recepționerul ne privise ciudat, probabil că nimeni nu-i mai ceruse până atunci o cameră cu față spre autostradă. Ne dăduse o cameră la capătul unui hol îngust. Lung și îngust. Mocheta, de un gri murdar, mirosea a tălpi umede tăvălite prin nisip și a cauciuc de șlapi abandonați la soare. Camera era mică dar cochetă și autostrada se vedea în spatele unui șir de plopi puțin uscați.

La ora aceea târzie din noapte marea se ghicea doar în spatele autostrăzii dar ceea ce conta mai presus de toate era faptul că exista certitudinea că este. Adormisem imaginându-mi marea și mă trezisem a două zi, undeva spre ora șapte cu certa senzația că nimic nu mă va împiedică să văd marea. Micul dejun se servea la restaurantul din subsol la care se ajungea pe niște scări cu trepte mari, în spirală. La mijlocul treptelor mă ciocnisem de un bărbat înalt cu o privire rece. N-ar fi trebui să mă scuz políticos și nici să devin políticos una cu zidul acela gri. Ceva din privea aceea însă, rece, neagră și rece, îmi spusese că este una din acele zile în care nimicul devine mai presus decât orice-ul și trebuia sa devin, fără să vreau, una cu nimicul.

Restaurantul de la subsolul hotelului era gol dar cineva aranjase bucatele pe o masă lungă. Căutasem din priviri salamul și omleta dar nu găsisem decât niște croissanti mici, niște cubulețe mici de unt, niște cubulețe mici de gem și niște cubulețe mici de zahăr pe care le topisem amestecând cu o linguriță mică într-o cană albă. Cafeaua era relativ bună și, după vreo cinci înghitituri bune, reușise relativ să ne trezească. Urcasem apoi scara în spirală , ne suisem în mașina mică și roșie și ne oprisem într-o parcare la marginea plajei. Căutasem toaleta din priviri și o găsisem ascunsă în spatele unei uși albe, roasă de timp. Deschisesem ușa cu teamă și o încuiasem cu un zăvor ruginit. Apoi …

Mă trezisem deschizând o usă albă, roasă de timp. Clanța scârțâia și înăuntru mirosea a sare. Dincolo de usă, vedeam marea, vedeam valurile și vedeam oameni. Cei doar câțiva oameni pierduți pe plajă.

Urmarea ? Dați foaia …

Reclame

Un gând despre &8222;Mirosea a tălpi umede tăvălite prin nisip&8221;

  1. Da, peste tot miros de talpi de slapi de cauciuc, arsi de nisipul încins de soarele dogoritor al lungei veri fierbinti si secetoase, de aerul ionizat, uscat si sarat al marii de dincolo de autostrada cu 6 benzi.
    Ora 7 este potrivita pentru a privi marea printre plopii putin uscati de pe marginea autostrazii !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.