Am răbufnit prea târziu

@ Priscilla Du Preez

Când am plecat, mi-au urat drum bun şi „toate cele”. I-am privit mirată, „formatată”. Bunica mă învăţase că oamenii nu pot fi înlocuiţi, că oamenii sunt unici, că ei, oamenii, lasă în urma lor un semn propriu, personal, imposibil de duplicat, de copiat de „lipit în locul altuia care tocmai ce s-a dus”. Bunica nu mă învăţase bine, dar eu îi luasem cuvintele drept literă de lege, aşa cum erau, spuse din suflet, le pusesem pe pâine şi apoi le gustasem în bucăţele mici, pe care le plimbam prin toată gura înainte să le înghit. Să le simt gustul, semnificaţia aceea ascunsă în spatele unor litere.

Când eram mică nu înţelegeam cu stă treaba cu semnificaţiile, doar prin clasa a zecea am început să înţeleg. Ni se cerea analiză literară la Minulescu, Sorescu, Stănescu şi, pentru că eram foarte deschisă, foarte înţelegătoare, foarte cuminte şi foarte aşezată, încercasem să fac analiză literară la Minulescu, Sorescu, Stănescu. Ieşise o varză transpusă în litere mici, prost caligrafiate. Niciodată n-am reuşit să trec cu brio testul de caligrafie. Dar asta, desigur, e altă poveste. Profesoara de română din liceu detesta tot ce semăna a varză străină de propria varză – viziune asupra lumii şi a vieţii – drept pentru care ne considera pe toţi o clasă de verze verzi. Noi tăceam cât tăceam, căci aşa era regula pe atunci, să taci şi să asculţi, apoi izbucneam. În felul nostru naiv, dar izbucneam. Revoltă genetică încă nestăpânită de sistem. Pe profesoara de română n-am reuşit s-o schimbăm – nu aveam cum, eram prea mici şi prea naivi – dar am învăţat că, din varză în varză, se creează o oarecare deschidere. Mică, dar suficientă pentru a stârni o oarecare revoltă împotriva regulilor dictate de alţii. Prima mea revoltă, un fel de nebunie în faşă, transpusă în versuri. Minulescu, Sorescu, Stănescu îşi făcuseră treaba. A fost perioada mea verde şi crudă, în care evadam fără să ştiu dincolo de nişte reguli picurate cu pipeta şi luate ca atare.
Încet-încet am învăţat că totul, dar absolut totul se consumă. Adică totul, dar absolut totul trece şi lasă un loc liber. Gol. Disponibil. Oamenii, locurile, sentimentele, trecerile, gândurile, toate se consumă. Uneori urmele dor, alteori nu. Durerea e relativă. Trece. E înlocuită de altceva. Nimic nu-i de ne-înlocuit. Nici măcar cuiele. Rugina îmblânzeşte cuiele. Cuiele cad şi regulile se schimbă. Aşa-i făcută lumea, să fie într-o continuă schimbare. Orice schimbare doare. Plânge. Lacrimele udă. Există momente mai ude ca altele. Momentele acelea-eternitate care „formatează” fără să ştii. Verzele acelea impuse de alţii. Verzele acelea mâncate de toţi. Există răbufniri la verze şi mai există şi ruşinea răbufnirii. Acceptarea tacită a verzei. Frica de degete, frica de vorbe, frica de frică.

Articolul integral aici.