@ Caleb Woods
Tema de azi va fi simplă
Eu voi începe cu o întrebare
Oarecare
Poate fi despre scris
Sau despre oricare alt vis
Iar voi,
Dacă veți avea ceva de spus,
Voi veți continua cu câte un răspuns
Iar eu nu mă voi opune întrebărilor intercalate
În comentarii poate lungi,
Poate justificate
Le voi citi cu drag pe fiecare în parte
Până ce, într-un final
Se va schița o carte.
Abisuri 
O carte pornită la o întrebare. Ce idee bună!
Se spune că totul pleacă de la o întrebare…
Ai dreptate. Eu-s mai timidă, aştept să înceapă altcineva
😂
Am început, te așteptăm Potecuț!
Și tu pui întrebarea sau cum?
De ce, într-o zi oarecare, pe nepusa masă, lumea s-a dus la culcare?
Pentru că foame de frumos i-a răpus, iar visele sunt cea mai delicioasă mâncare…
Să înțeleg că lumea își continua viața în vis?
Da, probabil că atunci când închidem ochii trupului, cei ai sufletului se deschid.
Privesc spre noi sau spre alții?
În primul rând spre noi, cu drag, pentru că noi suntem locașul lor și apoi și spre alții. Tu ce crezi?
Cred ca golirea de tot ne îndeamnă la filozofie. La o autodescoperire. Stăteam pe plaja golita de oameni și încercam să înțeleg unde dispăruseră toți. Crezi că ar fi trebuit să mă întreb „unde” sau „de ce”?
Nu cred că ar fi trebuit să te întrebi nimic în legătură cu oamenii, ci doar să te conectezi și mai mult cu tine. Așa cum ai zis, autodescoperire.
Într-o lume golita de oameni te întrebi unde ai greșit. Dacă ai greșit undeva. Nu e normal?
Uneori se poate să nu fie vina ta… sau să nu fie numai vina ta. Cred că e mai de preferat un scaun gol, decât unul pe care s-a așezat minciuna, superficialitatea, răutatea, interesul…
Intrinsec îmi spun că e din vina mea. Doream atât de mult sa construiesc personajul perfect încât am ignorat oamenii. Din prea multa ignoranta oamenii mor, nu-i așa?
Nu toți, cei care țin la tine, luptă, te ajută să revii cu picioarele pe pământ. Iar dacă nu există încă astfel de oameni în viața noastră, la un moment dat, un moment-cheie, îi întâlnim și-i recunoaștem.
Eu mă îndepărtasem de oameni. Oamenii mă dezamăgisera. Evadarea e un mod de a uita și a o o lua de la capăt nu?
Da, și eu am făcut asta… Când nu mai poți suporta, e o decizie bună.
Cred că da. Am pus întrebarea care trebuia?
La prima sau la ultima întrebare te referi?
La ultima
Da, e cea care trebuie. Ne-am întors de un am plecat, și visul e o formă de evadare.
De unde*
Da, dar oare ucide realitatea?
Bine punctat! Aici cred că e o linie foarte fină, dar pentru asta avem conștiința, care ne spune când ne îndepărtăm de la calea de mijloc. Trebuie doar să vrem să ascultăm.
Oceanul? Plaja golita de sentimente?
Îngerul nostru păzitor este vocea conștiintei. Ești credincioasă de fel?
Cred în mine
Da, în primul rând trebuie să crezi în tine, ăsta e un lucru bun. 🙂
Cama sta a iesit : https://literaturacautopie.wordpress.com/2018/09/13/in-rest-nimic/
Îmi place să visez și să călătoresc. Plec și vin. Și iar mă apucă dorul de ducă. Visez și plec din nou. Oare fug de ceva care mă ajunge dun urmă?
Întotdeauna! Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să fii doar tu?
Cred că m-aș întrista să fiu doar eu și nimeni sau nimic în urma mea. Jucăm „prinselea” la nesfârșit?
Pana iese de-o carte. Inceputul este tare promitator. Dar unde au disparut oamenii?
cam asta a iesit : https://literaturacautopie.wordpress.com/2018/09/13/in-rest-nimic/
Cu noi, da. Fugim noi de noi cu noi. Şi nu ne prindem aşa că nu câştigăm, nici nu pierdem. E un fel de a trişa?
Trisam in fiecare zi, fara sa vrem, nu crezi?
Cred! Nu sunt în afara jocului deci practic şi eu trişatul ăsta. Dar încă nu ştiu cât câştigăm şi cât pierdem. Cum înclină balanţa?
Castigam senzatii. Pierdem timp, dar timpul curge oricum. Uite, cand inchizi ochii, lumea dispare. Ramane doar zgomotul marii si vantul. Este tot un fel de disparitie, nu crezi?
E şi refulare dacă ne putem imagina că vântul risipeşte stări. Ne ascundem, Apanajul stuţului. Dar aici nu mai contează ce nu vezi, contează ce auzi când nu mai vezi lumea din care fugi cu ochii-nchişi. Dacă încă auzi paşii lumii, e bruiaj sau e adaptarea la ambele lumi?
E un fel de urma. Inetercalam. Inventam lumi. Supravietuim. Imaginatia nu are limite, nu?
stRuţului. 😳
Nu are. Dar uneori le impune raţiunea. Cu ea ce facem?
La naiba cu ratiunea ! Nu exista lucru mai detestabil, nu crezi?
Sunt convinsă de asta, e dovedit. Dar ne mai împotmolim câteodată-ntre-limitele ei. Alea-s mai greu de distrus, nu?
Daca inchidem ochii, dispar toate, pana si limitele, nu?
E voie să-i închidem de mai multe ori pe zi?
Cred ca totul este posibil atunci cand cauti sa intelegi. Unde au disparut toti oamenii?
Mulţumesc pentru impuls!
Nu vreau să rup lanţul aşa că las aceeaşi întrebare: Unde au dispărut toţi oamenii?
Una dintre ipoteze ar fi ca le-au fost furate sufletele. In uma lor, niste personaje incearca sa devina credibile.
cam asta a iesit : https://literaturacautopie.wordpress.com/2018/09/13/in-rest-nimic/
Eu caut un om de multa vreme ! Ma întreb totusi, unde au disparut cu totii ? Chiar nu mai e nici unul în tara ?
Unii dintre ei se întorc!
Eu nu cunosc nici unul…întors Viu !
Suflet sau om?
Om cu Suflet !