Mă pocnise inspirația într-o dimineață, pe la 5. Dădea ziua pe dinafară, stelele își adormeau strălucirea și ziua încerca să înceapă, când “hop”, am realizat că lumea nu are nici o formă.
Nu puteam descrie senzația, era ca un fel de învăluire profundă în care intri nesilit de nimeni și nu mai ieși. Cert este că nu puteam scrie cu subtitluri. Mă forțasem de câteva ori și rezultatul fusese unul macabru. Un alt “eu” împins de la spate de mâini nevăzute așternuse în virtual o amestecătură bombástică de oameni și fapte, totul într-o lipsă crasă de sentiment.
Nu făcusem decât formă și nu respectasem decât niște reguli decise de alții. Mă pierdusem undeva pe drum și, de frica necunoscutului, hălăduisem zile la rând cu o minte șleampătă în căutarea regăsirii de sine. Mă căutasem pe rând în ochii celorlalți, în virgulele lor, în subînțelesurile fiecăruia dar nu reușisem decât să…
Vezi articolul original 120 de cuvinte mai mult
Abisuri 