Stăteam cățărată pe zidul vechi și priveam lumea printr-o bucată de ametist verde. De sus, orașul părea mic, acuns în spatele acoperișurilor de țiglă roșie, mâncată de timp. Iubeam contrastele pe care timpul le crea aleator !
Priveam colierul fin de argint și îmi aminteam. Fusese o duminică frumoasă de toamnă, scufundată într-o lumina blandă. Mă trezisem, ca de obicei, în aburul dimineții, îmi pregătisem o cafea tare, la ibric și, cu ochii lipiți de două frunze de un galben imperfect care se zbenguiau sub briza dimineții prin gazonul încă verde, hotărasem să îmi petrec ziua hoinărind prin orașul vechi.
Îmi plăceau străduțele mici și înguste și, prin privirile pierdute ale trecătorilor, încă adormiți, cream povești la prima vedere. Îmi plăcea liniștea de la poalele dealului și zgomotul stins al tocurilor pe caldarâmul proaspăt refăcut. În zgomotul surd al toamnei, atât de galbene, imaginam dialoguri între mine și lume…
Vezi articolul original 1.033 de cuvinte mai mult
