Ca orice lucru care se respectă, primul vis cu adevărat important pentru mine a început cu totul și cu totul neașteptat. Avem zece ani, stăteam așezată la masa din bucătăria mică și habar nu aveam că îmi doream să văd lumea. Sorbeam plictisită din ceaiul făcut de bunicul, același fel de ceai în fiecare dimineață, aceeași cană, puțin ciobită, aceeași rutină nenorocită, aceeasi uniformă călcată de cu seara de mama, toate acestea și multe altele, când mi-au picat ochii pe calendarul de deasupra mesei și am văzut ca luna iulie avea treizeci și una de zile și o plajă sălbatică de nisip negru care se întindea de la baza unor stânci portocalii până în mare.
Atunci, în acel moment precis, cu ochii lipiți de coala de calendar a lunii iulie, acel calendar primit cadou de mama, acea lună iulie a acelui an oarecare, atunci am început cu adevărat să visez.
Au urmat ani frumoși în care mi-am dorit, pe rând, să fiu om mare, să nu mai primesc cadouri doar cărți, să îmi dea voie mama să îmi țin ziua cu prietenii, în grădină, să termin clasa a cincea, să ajung la olimpiada de limba și literatura română, să înțeleg chimia, să înțeleg istoria, să iau examenul de treapta întâi, să intru la liceu, să am și eu un prieten ca toată lumea, să iau treapta a doua, să nu se mai îndrăgostească de mine toți ratații, să mă îndrăgostesc cu adevărat, să nu se mai ia curentul, să nu se mai ia gazul, să nu mai curgă cazanul în baie, să nu mai spăl vasele cu apă rece, să fiu liberă, să pot ajunge și eu acasă după zece seara, să dansez toată noaptea, să nu mai fie frig, să văd Parisul, să intru la facultate, să scap de cicălelile bunicului, să pricep desenul tehnic, să nu pic examene, să merg la teatru, să nu mai am gândaci în camera de cămin, să nu se mai plimbe șobolanii prin baie, să fiu liberă, să fim liberi, să nu mai fie frig, să pice comunismul,
Lasă un răspuns