Aud marea. De fapt și de drept aud valurile cum se sparg de tălpile picioarelor mele. E o senzație plăcută, aproape că-mi vine sa râd. Dar nu pot să râd. Mi-e frică și frig și nu îndrăznesc să mă mișc. Stau întinsă pe nisipul ud și privesc cerul. Stelele. Carul mare. Pe cel mic nu-l găsesc niciodată. Am mai încercat de câteva ori să-l găsesc dar am eșuat lamentabil de fiecare dată. Prima oară am încercat să îl găsesc la cinci ani, într-o iarnă geroasă. Îl priveam dintr-un șanț și nu-l găseam. Stăteam acolo, ascunsă de copiii din cartier, și îl căutam. Șanțul era fix pe mijlocul străzii și eu priveam cerul fix din mijlocul șanțului. N-am reușit să găsesc carul mic în schimb am găsit-o pe bunica aplecata peste șanț, cu fața ei frumoasă scăldata în lacrimi. Eram prea mică pe vremea aceea ca să realizez că erau lacrimi de bucurie. Când am ajuns acasă, purtată în brațe de bunica, am realizat cât de mult le lipsisem celorlați. Și ei aveau lacrimi în ochi. În plus, îi multimeau bunului Dumnezeu că a făcut cumva să scap cu viață.
A doua oară am căutat carul mare la șapte ani și zece luni. Auzisem de la adulții din jurul meu că nu suntem singuri pe pământ și că „ceilalți” doar așteaptă să fie găsiți. Eu îi căutam în fiecare seară, întinsă pe asfaltul cald. Priveam cerul și mă concentram cât puteam de tare. Auzisem, tot de la adulții din jurul meu, că există anumite frecvențe, cu care „ceilalți” rezonează. În fiecare seară, întinsă în mijlocul străzii, căutam să găsesc acele „frecvențe”. Găseam doar carul mare, luceafărul și alte mii de stele.
Acum, ca de fiecare dată, găsesc doar carul mare. Poate pentru că nu știu să caut. Sau, poate pentru că nu știu unde îmi sunt ochelarii. Mi se întâmplă des să nu știu unde îmi sunt ochelarii. Bunica îmi spunea mereu că-s cu capul în nori. Mama e de părere că l-am moștenit pe taică-meu. Eu sunt de părere că nu am cum să-l fi moșteni atâta vreme cât nu.l-am văzut decât de două ori în viață. Mama pune punct discuției de fiecare dată. Sunt cum sunt și asta e bine căci fiecare om e unic în felul lui.
E aproape dimineață sau aproape seară și plaja e aproape pustie. Un câine alb, blanos, de talie mijlocie, îmi linge urechea dreaptă. Apoi pe cea stângă. Apoi nasul și obrajii. Are o limbă aspră, un nas rece și o zgarda roșie în jurul gâtului. E câinele cuiva pierdut pe plajă pustie. Sau poate că e doar o creație proprie născută din demonii meo interiori. Fiecare om are demoni interiori. Doar că unii se manifestă mai puțin virulent decât alții. Asta tot de la bunica o știu. Pe lângă faptul ca era foarte inteligenta, bunica era și foarte frumoasă. Prima impresie pe care o făcea bunica era mereu aceeași: aducea a zeiță din Grecia Antică. Desigur, nimeni dintre apropiații bunicii nu trăise în Grecia Antică dar toți știau cum arătau zeițele. Frumusețea de zeiță era vizibilă cu ochiul liber
Abisuri 