Badminton

Totul a început într-o marți. Îmi luasem la revedere de la colegi, „ne vedem joi”, le spusesem, îmi înghesuisem în rucsac câteva caiete, un PC și un șoarece, îl salutasrm pe portar, era mereu același tip, asta era ciudat, poate că era pensionar și-și mai rotunjea sfarsiturile de lună, poate se plictisea acasă sau poate că nu avea familie, nu știam, nu voi știi poate niciodată, nu-mi place să palavragesc câte în lună și în stele cu necunoscuti, l-am salutat doar, politicos ca întotdeauna și el mi-a răspuns, cu saru’ mâna doamnă. Mă simțeam bătrână de fiecare dată când mă salută așa dar poate că avea dreptate, aveam deja o vârstă și rucsacul era al naibii de greu, să fi înghesuit pietre în el și n-ar fi fost așa, ca un sac de ciment. Șoferul de Uber era tânăr și-n mașină mirosea frumos. Drumul mi s-a părut mai scurt ca de obicei, intersecția de la podul Băneasa nu era plină, tramvaiul cinci nu mai circula de vreo șase luni și, ce era cel mai ciudat, apăruseră măștile albastre. Când am ajuns acasă se insera e deja, era încă marți dar abia de a doua zi a început toată nebunia. Zile în șir am jucat apoi badminton, „ca-n copilărie” îmi spuneam și apoi mă îndreptam de spate, în definitiv, era bună și pandemia la ceva, de exemplu să mâncăm de la producătorii locali și să facem sport ca să nu înnebunim. Aproape trei luni m-am chinuit să nu înnebunesc, apoi m-am mutat la Brașov și mi-am dat demisia. Pe colegi nu i-am mai văzut niciodată dar i-am auzit zile în șir. Doar ședințele mi s-au părut interminabile, în rest, a fost un an mișto.