Jurnal de vacanță (5) – odată ce deschideai grilajul, trebuia să deschizi și ușile

Miercuri (1) 10722 pași

Ziua precedentă o găsiți aici.

Mercuri ne-am trezit cu noaptea în cap. Pe la șapte eram deja cu micul dejun în stomac, gata să ne îndreptăm spre Piazalle Roma. Pe jos, pentru că traseul cu vaporetto de la venire nu fusese pe placul celorlalți. De la apartamentul închiriat si până la Piazalle Roma erau de mers – în ritm nu foarte alert – cam cincizeci minute. Si nenumărate poduri. Pe răcoarea dimineții nu a fost un calvar prea mare. În plus, plimbarea mi-a permis să descopăr cartierul din jurul gării care, pe lângă faptul că era mult mai ieftin, avea un farmec special.

Ne-am recuperat mașina din parcare și am purces la drum către Carovigno. Undeva în Puglia, nu departe de Ostuni. O vilă cu piscină închiriată pe Airbnb. Vreo nouă ore de condus până acolo, zece cu tot cu pauzele de pe autostradă.

Chestia nasoală la autostrăzile din Italia este că sunt foarte aglomerate. Pline cu tiruri. Chestia nasoală cu tirurile sunt șoferii care le conduc, cărora le face o plăcere sublimă de a depăsi alte tiruri. Și astfel nu poți merge cu regulatorul de viteza declanșat.

O altă chestie nasoală la autostrăzile din Italia este că, pe părțile cu viaducte – și sunt o groază de viaducte – sunt o grămadă de hopuri. Acolo unde de îmbină plăcile de beton. Sau ce-or fi.

Și ultima chestie nasoală la autostrăzile din Italia sunt benzinăriile. În teorie, există doua opțiuni: să îți pui benzină singur (self service) sau să îți pună benzină un angajat al bezinăriei. În realitate, chiar și daca alegi să-ți pui benzina singur, angajatul benzinariei îți dă de înțeles că acel lucru este imposibil. Una peste alta, când îți pune benzina un angajat al benzinărie, prețul la litru creste cam cu 40 de cenți. Pentru un plin, toată această escrocherie te duce undeva la 10 euro, dacă nu chiar mai mult, în funcție de mașină.

Desigur, există și chestii mișto la autostrăzile din Italia. De exemplu, în ariile de oprire poți cumpăra tot felul de produse tradiționale la preturi mult mai mici. Și tot acolo, toaletele sunt foarte curate. 

Una peste alta, traseul a fost lung și obositor. Vreo două ore m-am conversat cu proprietara vilei, pe WhatsApp. Mi-a dat instrucțiunile de folosire ale alarmei, codul wifi, informații despre piscina – un anume Shiggy tocmai ce curățase piscina, special pentru noi, si mai urma să treacă sâmbăta, pe la ora trei, să o curețe din nou. Pe proprietara vilei o s-o numesc A. Franțuzoaică. N-o alesesem intenționat, așa se nimerise. A nu locuia în Italia, locuia la Berlin. Nu aveam adresa exacta a vilei, așa că am rugat-o pe A să ne-o comunice. N-a vrut. Mi-a spus să iau legătura cu un oarecare Patrick, vecinul ei, să-mi explice el exact cum să ajung. După spusele lui A, aveam noroc, acel oarecare Patrick vorbea franceza. Chit că, după numele de familie, nu părea francez. În realitate era elvețian și avea o sotie pe nume Susanne care tocmai ce-și rupsese piciorul și era internată în spital. Fractură dublă.

Din nefericre pentru Susanne, A a încurcat numerele de telefon așa că, în momentul în care am intrat în Carovigno și l-am sunat pe Patrick, în loc să-mi răspundă Patrick, mi-a răspuns Susanne. Din spital. Susanne nu vorbea nici franceza, nici engleza. Vorbea doar germana și italiana. N-am reușit să mă înțeleg cu ea nicicum. Din fericire, ca o buna organizatoare ce sunt, pentru că tot nu avusesem mare lucru de făcut pe parcusul traseului, căutasem pe google maps cam pe unde ar fi putut fi vila.

Bazată pe anumite informații pe care mi le dăduse A, știam că vila ar trebui să fie undeva nu foarte departe de un supermarket “x”. Apoi, bazandu-mă pe fotografiile vilei – si, mai ales, pe forma piscinei – am reușit să o localizez. Nu mai aveam nevoie de Patrick să ne spună cum să ajungem. Aveam însă nevoie de el că să ne dea cheile.

Chestia mișto cu google maps este că te ajută mult când se întâmplă să fii într-o încurcătură de felul celei expuse mai sus. Chestia nasoală cu google maps este că nu este întotdeauna up to date.

Din aceasta cauză, după vreo zece minute de mers pe un fel de străduțe mici, construite într-o veche plantație de măslini – am aflat ulterior că existau reguli stricte dacă îți doreai o căsuță acolo, in mijlocul plantației de măslini de clasă 3 – am ajuns la vila lui Patrick. Pentru că strada pe care era vila lui A nu exista pe hartă.

În orice rău, un bine dar Patrick nu răspundea. Așa că a trebuit să o sun pe A care mi-a spus să insist. Ceea ce am și făcut. Patrick n-a fost foarte prietenos dar și-a făcut treba. Ne-a dat cheile și ne-a urat sejour plăcut. 

Vila lui A era un pic mai încolo, la vreo 800 m distantă. Avea poarta mare, metalică, și o grădină impresionantă. Chestia nasoală cu vila lui A a fost că nu știam care cheie deschide care ușă. După vreo zece minute de încercări, am luat-o logic. Trebuia să găsim intrarea principală. Intrarea principală ar fi fost normal să aibă o treaptă. Am căutat treapta și am găsit-o. Era undeva în fața piscinei. Apoi am încercat din nou cheia. A mers, am deschis toate ușile – țin să precizez că vila lui A era înconjurată de  grilaje. Deci, odată ce deschideai grilajul, trebuia să deschizi și ușile. O adevărată aventură care a durat cam douăzeci de minute. Am fost foarte aproape de a rata vizita la supermarketul “x”, din apropiere. Dar am avut noroc. Am intrat în supermarket la nouă fară douăzeci, cu douăzeci de minute înainte de închidere.

După cumpărături, ne-am întors la vilă și ne-am petrecut seara în piscină. Meritam.

Urmarea o găsiți aici.