Cu ochii lipiți de fereastră

Stă cu ochii lipiți de fereastră. A venit primăvara. Înghite în sec. Soarbe. Își aprinde o țigară. Dă drumul la televizor. Schimbă canalele. Își schimbă poziția, fotoliul e mai confortabil. Își mai aprinde o țigară. Și încă una. Schimbă din nou canalele. Caută un film, caută pe net, caută să scape. Nu scapă de gânduri.

Nu scapă de senzația că i-a scăpat ceva. Că destinul i-a jucat o farsă. Își face o omletă, pune prea multa sare. Își curăță o ridiche, își curăță gândurile cu o gură de vin alb, se așază la loc în fotoliul din fața televizorului. Își dă seama că  a uitat pâinea, își dă seama că a uitat furculița, uită multe în ultimul timp, până și zilelor le-a pierdut șirul. Înghite cu noduri, des, cât să termine repede. Își îneacă gândurile cu încă o gură de vin alb și apoi încearcă să nu-și mai amintească.

E greu să nu-ți mai amintești. Cum ar fi să nu-ți mai amintești cât de tânără ai fost odată? Cât de mult ai iubit odată? Ar fi ca și cum ai șterge cu guma și ar rămâne urma. Urmele rămân. Urmele sunt ca pietrele. Se tocesc dar nu dispar niciodată. Sau, poate că dispar, dar atunci e prea târziu.

E târziu, afară e deja întuneric și miroase a liliac. Iubește mirosul de liliac. Liliacul și moscul alb. Parfumul de mosc alb era parfumul preferat al mamei. Când era mică, îi plăcea să amestece parfumurile mamei. Desfăcea, pe rând, toate sticluțele și le mirosea. Eau de Cologne, Nina Ricci, Fidji, Guerlain. Și, desigur, moscul alb. O cutie de un maro-acaju cu o sticluța mică înăuntru. „Să nu pui decât un strop” îi spunea mama, „altfel o să mirosi ca o țigancă „. Și nu punea niciodată mai mult de un strop. De mică îi fusese frică de țigani. Furau copiii neascultători, așa i se spusese. Când crescuse mai mare aflase că unora le era frică de clovni. De ce să-ți fie oare frică de clovni? Clovnii te dac să râzi…

Își înghite gândurile cu o gură de vin și intră pe Facebook. Verifică statusul lui, e verde. E on line. E acolo, ascuns în spatele unui ecran. Acolo, nu foarte departe. Ii despart o suta șaizeci de kilometri. Sau, poate, un pic mai mult. Îi scrie „hei” și așteaptă. Își toarnă un al doilea pahar de vin și verifică din nou. E tot verde. E tot acolo, on line. Nu citește, nu răspunde. „O fi ocupat, are familie, copil” își spune. Poate va citi mai târziu și îi va răspunde. Îi scrie din nou : „mi-am luat bilet la tren, plec mâine, la 10, abia aștept ne vedem „. Își mai toarnă un pahar de vin și continuă să aștepte. Schimbă canalele.

Schimbă locul,  încearcă să-și schimbe gândurile. Îi e greu să-și schimbe gândurile. Nu reușește. Se mai uita odată pe Facebook, e tot acolo, activ. Nu a citit. Nu a răspuns. Poate mai târziu. Deschide fereastra și inspiră.. Afară e deja noapte și miroaae a liliac.

O noapte cu multe stele. Undeva, cândva, numărau stelele împreună. Niciodată nu le dădea la fel. Acum începe să le numere singură. Tot nu-i ies la socoteală. O doare capul de la vin. Prea multe pahare. Prea multe ganduri. Ia trei aspirine și se bagă în pat