Jarul e tare. Micii sfârâie. Dacă mă întind un pic, văd pădurea. Pe vremuri, la marginea ei era o livadă cu nuci. Le culegeam îndelete, era un fel de pretext de a fi. În sus, spre capătul livezii, era un mormânt. Nu avea cruce și nici nume. Era doar o piatră funerară. Eu si prietenele mele îl numeam soldatul necunoscut. Îi șopteam toate secretele noastre și el le tăinuia. Azi, în locul nucilor, s-a născut un cartier cu blocuri. Despre asta trebuia să scriu. Sper că n-am consumat bursa degeaba. Micii sunt buni.
Lasă un răspuns