După muncă, iau autobuzul și cobor la gară. Când ajung la hotelul gării, urc în camera și mă spăl pe mâini. Camera are o masă mică de tot, un pat îngust și o fereastră cu vedere spre gară. În lipsă de altceva, ascult zgomotul gării. E un zgomot mat de sticle sparte și mucuri de țigară aruncate la întâmplare.
Apoi cobor la recepție și cer cheia pentru WC-ul de pe hol. Când termin, mă spăl pe mâini și duc cheia înapoi. Apoi cobor la masă. Un adevărat festin. Patru feluri de mâncare și șervețel alb, apretat. Fac conversație cu patroana, ca să nu uit cuvintele. Patroana mă crede probabil complet debilă.
Și totuși, îmi zâmbeste politicos.
La fiecare tâmpenie pe care o consider conversație, îmi zâmbește politicos.
Reușesc să prelungesc conversația până la ora închiderii
Prima noapte trece greu.
Dimineața cobor din nou la masă. Înfulec doi croasanți și beau o cafea lungă dintr-un castron alb , cu flori roz.
La prânz mănânc la serviciu, cu colegii.
Apoi încep să-mi caut chirie. Din cauza accentului, nu găsesc nimic.
Marțea dintr-a treia săptămână îmi găsesc bagajele la ușă, cu un bilet din partea patroanei. Patroana mă anunță cu mare tristețe că nu mai pot continua să stau la hotel. Ceva legat de plata unei facturi și de seriozitate.
Mă așez pe o treaptă și încep să plâng. Ce să fac ? Să iau primul tren și să mă întorc acasă? Care acasă ? Să sper că totul se vă rezolva de la sine ? Nimic nu se poate rezolva de la sine. În disperare de cauza, o sun pe Sophie.
-Bonjour Sophie, c’est Carmen ici. Desole de te deranjer
Sophie e politicoasă. Îmi spune că nu o deranjez. Continui.
– J’ai un gros probleme. Je n’ai plus de maison.
– Comment că, tu n’aș plus de maison ?
Îi explic, pe scurt, că sunt cu bagajele pe treptele hotelului. Ceva legat de plata unei facturi și de seriozitate.
Încep să plâng.
Sophie îmi spune să nu mai plâng, că nu-i un capăt de tară. Pot să stau la ea câteva zile.
Îmi înghit lacrimile și mă mut la Sophie.
Abisuri 