Mai știi? Ne plimbam tăcuți pe strada cu pietre cubice, era ger, îți ies aburi din urechi, îmi spuneai și eu, eu râdeam cât mă ținea Pământul de mult și api inventam un bulgăre de zăpadă și tu inventai un strat gros, alb și pufos, în care ne aruncam fără grija zilei de mâine, fără frică, fără cuvinte, fără cap, fără să știm, fără tine lumea e atât de îngustă, și pașii oamenilor sună atât de singuri pe strada cu pietre cubice, încât adorm din ce în ceai des cu gândul la telefonul vechi, cu disc, la care n-ai mai răspuns niciodată de atunci.
Abisuri 