Piatră și dor


Mai știi? Ne plimbam tăcuți pe strada cu pietre cubice, era ger, îți ies aburi din urechi, îmi spuneai și eu, eu râdeam cât mă ținea Pământul de mult și api inventam un bulgăre de zăpadă și tu inventai un strat gros, alb și pufos, în care ne aruncam fără grija zilei de mâine, fără frică, fără cuvinte, fără cap, fără să știm, fără tine lumea e atât de îngustă, și pașii oamenilor sună atât de singuri pe strada cu pietre cubice, încât adorm din ce în ceai des cu gândul la telefonul vechi, cu disc, la care n-ai mai răspuns niciodată de atunci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.