Abisuri

A treia zi, după micul dejun servit la hotel, ne-am hotărât să ne cumpăram o cafea iordaniana (ei o numesc cafea turcească), o cafea măcinată foarte fin, făcută cu zaț și cardamon. Ceea ce am uitat să spun este că exista o așa zisă „cafea” și la hotel, servită dintr-un fel de samovar negru. Am încercat-o o singură dată dar, pentru că s-a dovedit a fi un ness concentrat, am renunțat la ea.

Cafea „iordaniana” am găsit la doi pași de hotel, într-un bar de narghilele „bar à chicha” în franceză, unde am intrat fără să realizez că eram singura femeie printre câțiva bărbați care își fumau liniștiți narghilea, citind ultimele noutăți din ziare de hârtie.

Cafeaua iordaniana à costat 1 jod, a avut un gust pregnant de cardamome, nu a fost foarte tare dar a lăsat în urma ei un strat gros de cafea măcinată foarte fin.

După ce am băut cafeaua, am plecat să vizităm castelelr din deșert. Deșertul din estul Iordaniei.

Primul castel, Qasr Al-Mushatta („Mshatta” = iarnă în arabă), se află foarte aproape de aeroport. De departe pare un castel în plină restaurare. De aproape este un edificiu Omeyyades construit în anul 744, azi înconjurat cu sârmă ghimpată. După ce, timp de cinci minute, am căutat pe unde am putea intra și nu am găsit nimic fezabil, am revenit în mica parcare unde lăsasem mașina și i-am întrebat pe niște muncitori pe unde am putea intra. După ce ne-au salutat și ne-au urat „welcome to Jordan” ne-au propus să ne țină ei sârma ghimpată ridicată, să putem trece pe dedesubt. Sau, dacă nu, să intram pe gaura de lângă poarta metalică, închisă cu un lacăt mare. Am ales gaura și am intrat.

Castelul nu a fost niciodată terminat dar este cunoscut pentru fațada lui impunătoare.

Următorul castel din deșert pe care l-am vizitat a fost Qasr Al-Kharranah, unul dintre cele mai cunoscute castele din deșert. Are formă cubica, este situat în estul Iordaniei, nu foarte departe de granița cu Arabia Saudită și este foarte bine păstrat. Nu se știe exact care a fost rostul lui, una din ipoteze ar fi că ar fi servit unor scopuri militare, altă ipoteză ar fi că ar fi fost han, în ambele cazuri denumirea de „castel” e un pic exagerată.

Următorul castel pe care l-am vizitat a fost Amra, construit în secolul 8 de Umayyads. Ca să ajungem la corpul principal, a trebuit să mergem vreo 500 m sub un soare puternic, cu vânt și mici furtuni de nisip, pe un drum improvizat, delimitat, într-o parte și alta, de bolovani.

Amra este cunoscut pentru picturile sale de pe pereți și de pe tavan. Multe scene de vânătoare, ceea ce ne-a făcut să ne întreabăm de unde și până unde animale în deșert. Răspunsul l-am primit câteva zile mai târziu, în Madaba : înainte de a fi existat canalul de Suez, animalele din Africa (lei, elefanți, gazele) ajungeau foarte ușor în Asia Mică.

După Amra a urmat Azraq, un fort construit în secolul 4 de către romani. A fost castelul din deșert care m-a impresionat cel mai puțin, poate și pentru că era foarte cald și aproape toate încăperile semănau între ele, cu excepția unei săli mari, cu arce, și a unei cave.

După ce am vizitat castelul, am intrat într-o patiserie din care am cumpărat o cutie cu prăjituri locale și niște cornuri cu gem de curmale și am primit cadou trei lipii și două foi mari, dulci și crocante, o prăjitură specifică locului.

După Azraq, am vizitat Al Hallabat, un castel Umayyad foarte bine păstrat. Mi-a plăcut foarte mult priveliștea și grădina cu pietre de la intrare.

La ieșire am fost întâmpinați de un angajat care ne-a servit ceai cald. Partea bună a fost că a picat al naibii de bine acel ceai, îndulcit cu miere și servit la umbră, în acea zi dogoritoare de iunie, în deșertul estic iordanian. Partea proastă a fost că angajatul locului nu a plecat până ce nu i-am dat 5 Jod (cam 33 de lei pentru 5 canute de ceai). Chestia asta m-a enervat cel mai tare în Iordania. De câteva ori am fost practic obligați să acceptăm lucruri/servicii de care nu aveam nevoie, ca apoi să ni se ceară bani (uneori exagerat de mulți) pentru ele.

Seara ne-am petrecut-o străbatand centrul aglomerat al Amman-ului.