Abisuri

Următoarele două zile le-am petrecut la Petra. După trei ore de drum de la Amman, am ajuns în Wadi Musa, satul de lângă Petra unde aveam cazarea.

Gps-ul ne-a dus până în fața unui bloc de patru etaje, pe dealuri. Pentru că nu părea să fie locul în care rezervasem, am dat să căutăm, la picior, adresa. Era atât de cald încât și pietrele se topeau sub un vânt uscat care sufla dinspre deșert. N-am răzbit nicicum să găsim locația, chiar începusem să avem oarece îndoieli că vom petrece un sejur agreabil la Petra când, în fața noastră a oprit un taxi galben – da, ca cele din New York – din care o voce răgușita ne-a întrebat dacă ne poate ajuta cu ceva.

Daaa, am spus noi și am răsuflat ușurați, asta era, un șofer de taxi ne putea scoate din acel rahat, și gândul ne-a dus imediat la oamenii săritori din România (din anumite zone) care dau sfaturi gratis și te invită și la masă dacă ești nemâncat, fără să ceară bani sau orice altceva în schimb.

Șoferul taxiului a privit adresa scrisă pe telefon, a stat puțin să se gândească și apoi a zis, yes, I know, dați câți considerați dvs, vă conduc.

Recunosc că am fost super dezamăgită de faptul că a cerut instant bani, fără nimic concret, dar, după experiența cu ceaiul din deșert, cu serviciile ghidului de la Madaba băgate pe gât și după Chelnerul de la restaurantul din Amman care n-a plecat până nu i-am dat bacșiș, am tras concluzia că așa e obiceiul locului, să scoți bani din buzunar pentru orice”gest prietenesc”.

După ce am dat din cap că da, va primi ceva, ne-am urcat în taxi și am ajuns aiurea în tramwai, într-un loc care nu avea nimic de a face cu adresa. Până la urmă, după 10 jod bacșiș, s-a rezolvat, șoferul taxiului a sunat la nr de telefon indicat, a explicat ce și cum, a spus da, a înțeles, și ne-a „depus” pe aceeași stradă pe care fusesem înainte ca taxiul să apară în peisaj, la 5 blocuri mai încolo. I-am mulțumit șoferului dar gustul amar a rămas.

Apartamentul era la parter, avea 2 camere, o sufragerie, două bai și o bucătărie. Spațios dar destul de prost întreținut. Suficient, însă, pentru ce aveam noi nevoie. După amiaza am petrecut-o la Petra, am făcut canionul, Tezaurul și o parte din mormintele regale. O vizită la Petra începută într-o după amiază de iunie este excepțională. Nu mai sunt căldurile de peste zi și lumina cade perfect pentru fotografii.

A doua zi ne-am trezit devreme, pe la 6:30, am făcut și am băut o cafea la ibric și, la ora 8:30 eram deja la Petra. A fost o zi lungă, cu muuuuulti kilometri de străbătut la pas. Am reușit să ajungem la Mănăstire, am vizitat templul, ne-am răcorit în canion. Drumul spre Mănăstire a fost lung, se spune că sunt cam 850 de trepte, unele mai abrupte, altele scurse, cert este ca mi-am dorit foarte mult să ajung sus, să admir priveliștea. Contrar așteptărilor, mi-au plăcut mult urcarea și coborârea, am avut senzația că trec prin casele beduinilor, am zăbovit pe băncile lor improvizate, la umbră, și mi-am recăpătat suflul. Tot traseul a fost super zen, ca un fel de drum purificator al sufletului, de jur împrejur munți, vai, măgari, pietre. Dacă n-aș fi știut cu precizie că sunt în Iordania, aș fi putut jura că am ajuns în Peru.

Sus, în platou, au venit la noi doi copii de beduini cu o pisică în brațe și cu o fetiță blondă, de mână. Ne-au întrebat, prin semne, daca avem ceva de mâncare, am scos un corn cu ciocolată și le-am dat. L-au împărțit între și fetița blondă și jumătate i-au dat pisicii.

A fost singura dată când n-am avut impresia că las bacșiș.