Numărul cinci. O stradă mică, în pantă, o casă cu etaj, o poartă metalică, verde, ea. Își aranjează buclele, scoate o oglindă mică din geantă, se dă cu ruj, rozul o prinde, sună, intră, e deschis, îi spune o voce, dincolo de poartă trei trepte, o ușa masivă, un hol întunecat, două mâini o caută, o dezbracă, doi ochi încearcă să o ghicească, nu, nu, încă nu, încearcă să mă simți, el ascultă și simte. Cu ochii legați o dezbracă, o culcă pe podea și o sărută, ea geme, își urcă degetele spre gâtul lui, el nu opune rezistență, îi caută buzele, buzele ei au gust de trandafir, ochii ei se închid cuminte și așteaptă, el se agață într-un cercel și înjură, ea râde, râsul ei miroase a cireșe coapte, vreau să te văd, îi spune el, ea îi închide gura cu un deget și-l posedă, secundele i se par ore, acum poți să deschizi ochii. Când o vede, începe să urle. Nu o să te audă nimeni, îi spune ea și-l înăbușă lung, cu o pernă. Apoi se îmbracă, își aranjează buclelele și închide poarta verde, metalică. Apoi își aprinde o țigară. Nu se grăbește.
Abia la opt are întâlnire cu numărul șase.
Abisuri 
Lasă un comentariu