Abisuri

De când te-ai dus, viața mea a devenit o aglomerație de frunze pe care le adun cu fărașul în fiecare dimineață și le arunc peste frunzele îngrămădite acolo ieri, și alaltăieri, și așa se adună zile de frunze, săptămâni și luni întregi de frunze, au căpătat o semnificație ascunsă în viața mea aceste frunze, sunt momente în care îmi vine să mă arunc acolo, în forma aceea fără formă, și să putrezesc încet, cu ochii larg deschiși, să devin de-un albastru bolnăvicios, să nu-mi pese de mirosul acela greu care-mi usucă visele, să nu îmi mai doresc nimic, nici măcar să te aduc înapoi nu îmi mai doresc, în definitiv, îmi spun în acele momente, în definitiv tu ai rămas acolo, în inima mea transformată în piatră, indiferent de cât m-aș încăpățâna eu să nu cred că aceste fenomene nu există, tu continui să pășești odată cu mine, să mă trezești în toiul nopții și să-mi spui că totul va fi bine, că e doar o etapă dintr-un lung șir de întâmplări care a început fără ca nimeni să-l premediteze, și eu continui să-mi beau cafeaua în fiecare dimineață cu privirea din ce în ce mai albastră lipită de mormanul de frunze pe care n-am reușit încă să le adun, sunt zile în care refuz să cred că mistrețul cu față de arici a existat vreodată și tu ai vrut să îl eviți.