Clermont Ferrand, ora zece. Trenul în direcția Lyon este anunțat la linia 3. Am timp de-o cafea, îmi spun în timp ce privesc agitația din jur. Oameni, sine, trenuri. Ca-n orice gara.
Un om, o gară, un tren, un tunel. Asta am fost de când mă știu. Pe vremuri luam autobuzul numărul patru, compostam biletul și căutam un loc liber. Rar se întâmpla să-l găsesc. Treceam peste gropi agățata de bara de plastic, gri. Degetele mele lipite de transpirația celor de dinaintea mea. La început, pe partea dreapta cum o luai spre gară, se afla cea mai ieftină piață din oraș. Apoi, odată cu trecerea anilor, în locul pieței au apărut blocurile noi, albe, urâte, pe dedesubtul blocurilor s-au construit pasaje subterane în care au apărut mici comerțuri, ceaiuri, tricotaje, langos, obiecte de uz gaspodaresc. Doar gara și tunelul au rămas neschimbate. Omul și trenurile s-au schimbat.
Comand o cafea, chelnerul îmi zâmbește și mă întreabă de unde sunt. „Vous avez un petit accent, vous êtes d’où précisément ?” La început toți îmi spuneau că sunt de undeva din est. Apoi au început să-mi spună că sunt de undeva din sud. Marseille? Toulouse ?
I-am zâmbit chelnerului și i-am spus că sunt din România. Ah, Nadia, Ceaușescu, mi-a răspuns el și eu am dat din cap că da.
Abisuri 
Lasă un comentariu