Draga mea, îți scriu dintr-o gară pustie, cu un singur bistro deschis la cumpăna dintre noapte și zi. Un singur chelner, o singură comandă, un singur tren, anunțat la peronul șapte. Scriu și sorb. Sorb și scriu. Nu știu cum să încep. Ceea ce a fost între noi nu încape povestit în cuvinte. Știi și sunt convins că înțelegi. Nopțile, zilele, așternutul de mătase primit în dar, toate au avut rostul lor. Nu regret nimic, crede-mă, dar eu trebuie să mă întorc. O să las un euro bacșiș și o să urc în tren. Cam asta ar fi.
Lasă un răspuns