Avea o privire aprigă și niște sprâncene groase, împreunate deasupra nasului. Umbla mereu îmbracat într-o cămașă albă și niște pantaloni atât de lungi, încât făceau creturi deasupra călcâielor. În fiecare dimineață ne strângea pe toate, la mezanin, ne lăsa să ne bem cafeaua și apoi ne spunea, în parte, câți și la ce preț. Eu nu reușeam să-mi ating norma. Seara, se răzbuna. N-am mai putut. Polițistul m-a întrebat de ce. Oricât de mult mi-am dorit, nu s-a împiedicat niciodată. Așa i-am răspuns. Ce era să fac?
Lasă un răspuns