Abisuri

Sunt în Gaborone de luni. Am călătorit vreo 15 ore de la Paris până la Johannesburg și, în aeroport la Johannesburg, am ațipit pe un scaun de plastic. M-a trezit John, colegul. El a trăit trei ani în Africa de Sud, știe aeroportul pe de rost și, ca să nu adoarmă la rândul lui, a ales să bea o bere într-un „bistro Parisien”.
M-a trezit cu zece minute înainte de decolarea spre Gaborone cu un vioi „ce faci, nu vii?” care mi-a ucis brutal tot zen-ul.
Pentru că tocmai visam că sunt la Roma, pe o terasă din fața Colosseumului, și mă delectam cu o porție de spaghetti „al dente” cu busuioc și un sos de roșii proaspăt.
Buimaică și încă sub influența sosului de roșii, m-am ridicat de pe scaunul de plastic și-l-am urmat pe John până la terminalul unu, poarta patru. Dacă ar fi să descriu ceea ce am simțit urmărindu-l pe John până la poarta de îmbarcare as spune „un fel de cursă cu obstacole diverse, scufundate într-un miros ciudat”. Plecasem de la Paris în plină iarnă, decembrie, temperatură sub zero, ajunsesem în emisfera cealaltă în plină vară, cald, verde, soare, umezeală, oameni în short-uri, pălării de soare, șlapi, tricouri fără mâneci.
Eu. Îmbrăcată într-un pulover gri tricotat de mama. „Opt-uri” mari, unul pe față, unul pe dos.

Poarta patru era la o aruncătură de băț pe dreapta, coada la îmbarcare se formase deja.
Aproape că mi-a venit să-l strâng în brațe pe John că nu mă părăsise. Mă înfiora ideea de a rămâne singură și transpirată într-un Johannesburg atât de cald și atât de umed.
Avionul spre Gaborone era mic, alb, cu elice. Zece rânduri de scaune de piele pe o parte, zece rânduri de scaune de piele pe partea cealaltă. Pe rândul trei, locul patru A, eu. Lângă mine, un tip. Nici tânăr, nici bătrân. Blond, tuns scurt. Mai multe n-am aflat. După ce a decolat avoinul, a cerut politicos să se mute mai în spate.

Când am ajuns la Gaborone, m-au anunțat că mi se rătăcise „puțin” bagajul. Dar nu care cumva să-mi fac griji. Se ocupau ei de toate. Am zâmbit „puțin” trist și m-am urcat în naveta hotelului.
Când am ajuns la hotel, mi-au dat camera o sută șapte, cu fața spre piscină. În absența costumului de baie, „puțin” rătăcit, am deschis frigiderul de sub birou și mi-am deschis o bere. Apoi încă una, și încă una, până s-a făcut noapte, am făcut duș și am adormit înfășurată într-un prosop alb și pufos.
Azi a fost și mai cald ca ieri. Treizeci și cinci de grade la umbră. Umbra, practic inexistentă. Eu și puloverul meu în opt-uri am participat la patru ședințe dintre care trei au fost mai scurte din motive de miros ciudat.
De relaționat, am relaționat dar foarte scurt și cu foarte puțină lume. Pe unde apăream eu, dispăreau ceilalți. Până și John s-a scuzat. Avea ceva urgent de rezolvat.
Nici el nu mai putea transpira în același loc cu mine. Până la urmă am rămas singură într-un birou cu ferestre mari, orientate sud. Departe, se vedea savana.
Azi m-au sunat că mi-au găsit bagajul. După ce l-am recuperat, am făcut un duș, m-am schimbat, am luat naveta hotelului până la aeroport și avionul până la Paris.
Eu și valiza mea gri, mai puțin puloverul gri, în opt-uri, tricotat de mama, rămas la aerist pe balconul cu vedere spre piscină.