Abisuri

Douăzeci și șapte de grade afară, douăzeci și cinci în casă, treizeci și nouă cu cinci, eu. Fierb. Înainte să fierb mi-au clănțănit grav dinții. Un zgomot ciudat. Îmi venea să râd dar dârdâiam și mai tare și zâmbetul îmi semăna a rictus. Am lăsat-o baltă și am continuat să tremur. Leo mi-a adus un cartof rece, curățat de coajă, și mi l-a trântit pe frunte.

⁃ Nu-i normal să-ți fie frig când în casă sunt douăzeci și cinci de grade. Nu-i normal și gata. Încearcă să respiri rar !

Așa mi-a zis. Sau așa mi s-a părut mie că mi-a zis. Cert e că mi-e imposibil să respir rar. Tremur atât de tare încât nu realizez câte grade sunt în casă. In plus, sunt băgată sub plapumă, în trening. Cum naiba să te relaxezi în asemenea condiții? Cartoful îmi alunecă de pe frunte și asta mă enervează foarte tare. Îi cer lui Leo un fular și un paracetamol. Fular mi-a adus dar paracetamol nu mai e. Oricine ar trebui să aibă cel puțin o folie de paracetamol în casă. Ar trebui chiar să existe o zi cu preț redus la paracetamol.

Cinci minute mai târziu mă opresc din tremurat.

Douăzeci și șapte de grade afară, douăzeci și cinci în casă, treizeci și nouă cu cinci eu. Fierb. Nu-mi dau seama că ard atât de tare decât când Leo îmi spune că-mi strălucesc ciudat ochii. Nu din dragoste, ci de febră. Îmi vine să râd și chiar râd. Nu mai tremur dar îmi e groaznic de sete. Un litru de apă după, îmi aduc aminte de ceva.

⁃ N-am mai luat detrical de două săptămâni, sigur de-aia am răcit.

Leo nu e de acord. Toma necredinciosul. Degeaba îi spun că vitamina D este esențială pentru sistemul imunitar al organismului, el nu crede. Eu fierb și cred. Oricine ar trebui să aibă detrical în casă. Ar trebui chiar să existe o zi cu preț redus la detrical.

De când am uitat să cumpăr detrical, sistemul meu imunitar s-a lăsat doborât. Virus, bacterie, ce-o fi. In starea în care sunt nu vreau decât să-mi scadă febra și apoi voi vedea. Deocamdată privesc lumea printr-o ceață fină. În lumea mea oamenii se mișcă cu încetinitorul și lucrurile au forme ciudate. La un moment dat și camera în care sunt începe să se deformeze, într-o mișcare lentă dar sigură. Mă întreb dacă mă mișc odată cu ea și cu patul sau doar ceața fină e de vină și eu stau pe loc. Mi se face frică și închid ochii. Aș vrea să adorm dar nu mi-e somn. Aș vrea să pot să somez somnul să vină dar nu mai am melatonina. Oricine ar trebui să aibă cel puțin o folie de melatonină în casă. Ar trebui chiar să existe o zi cu preț redus la melatonină.

Leo mă privește speriat și-mi pune mâna pe frunte. O ține acolo vreun minut bun și nu spune decât: „mda”. Aș vrea să -l întreb „ce mda?” dar n-am puterea să-l întreb. Mă uit la fața lui lungă și-mi dau seama. Închid repede ochii să nu se mai învârtă camera cu mine și eu cu camera sau cu patul sau doar eu, sau doar patul. Imi vine să vomit de la atâtea gânduri. Mă forțez să nu mă mai gândesc la nimic dar nu-mi iese. Gândurile vin nechemate, se face că sunt într-o poiană cu narcise.

Continui să ard dar nu știu cât de tare. Nu mai avem termometru de câțiva ani buni. Oricine ar trebui să aibă un termometru în casă. Ar trebui chiar sa existe o zi cu preț redus la termometre.

Apoi mi se rupe filmul. Sunt o floare în bătaia vântului. Ba nu, sunt un fir de praf într-un colt de cameră. De fapt și de drept habar nu am cine sunt. Îmi spune Leo cine sunt. Mă zgălțâie bine, până mă trezesc.

– Ești o încăpățânată notorie! Te-am rugat de zeci de mii de ori să bagi vitamina C în tine! Uite, eu am băgat la greu, și vezi? Sunt eu bolnav? Mă vezi tu că tremur? 

Nu-l văd bine dar simt cum tremură. De furie și de neputință tremură. Leo e un fan împătimit al vitaminei C. Așa cum eu sunt convinsă că paracetamolul te scapă de febră, vitamina D de viruși și melatonina de nesomn, Leo e ferm convins că vitamina C te scapă de toate.

Încerc să-l văd mai bine pe Leo dar nu reușesc să stabilizez imaginea. El tremură în continuare de neputință și de teamă. Mi-e milă de el și îi șoptesc să ia un magneziu. Se oprește brusc lângă pat și-mi spune enervat că nu mai avem nici magneziu. Recunosc, are dreptate. L-ambluat eu pe ultimul și am uitat să cumpăr altul. Oricine ar trebui să aibă o cutie cu magneziu în casă. Ar trebui chiar să existe o zi cu preț redus la magneziu.

Incep din nou să tremur și Leo începe din nou să-și facă griji. Dispare pentru un moment și, când revine, îmi pune ultimul cartof pe frunte. Repetă apăsat că e ultimul cartof din casă dar eu nu înțeleg cum e posibil. Oricine ar trebui să aibă cel puțin un kilogram de cartofi în casă. 

Apoi adorm.