Au fost mai multe discuții pe Facebook legate de ce apreciază cititorii la o carte: stilul sau povestea. Ca cititor de cursă lungă ce îmi place să cred că sunt, învățată de mică a considera literatură doar textele compuse cu măiestrie, am răspuns imediat: stilul. Tocmai începusem să citesc „Anii”, romanul scris de Annie Ernaux, câștigătoare a premiului Nobel pentru literatură, și cred că eram sub influența stilului său, simplu și de efect. Pe la mijlocul cărții însă, am început să mă plictisesc. E posibil să nu fi fost momentul potrivit pentru această carte. Atunci am realizat că așteptam să se întâmple ceva. Să existe un moment de ruptură care să scoată cititorul din acea înșiruire de momente, epoci, oameni și fapte. Am terminat cu greu de citit această carte, recunosc chiar că am citit pe diagonală ultimele pagini, sperând ca autoarea să reușească a-mi creea senzația de „wow”. Pe cat de plată a fost toată narațiunea – în afară de acela câteva zeci de pagini de la început în care realizezi că ai de a face cu un stil deosebit, mai rar întâlnit – pe atât de plat a fost și sfârșitul. Eu, care am trăit „la locul faptei” unele din cele redate de autoare în carte, fapte, oameni, întâmplări petrecute după 1998, am simțit această carte mai mult ca o relatare istorică decât un text literar.
Abisuri 
Lasă un comentariu