Abisuri

Câteva gânduri despre „Adolescence”. 

Foarte bine interpretat. Foarte intensă senzația lăsată de felul în care sunt filmate mare parte din scene. De pauze și de frazele scurte. M-a impresionat episodul 3. Am mai întâlnit tineri cu acea viclenie în ochi. Din păcate. Ultimul episod a fost cumva diferit, am înțeles că părinții erau niște oameni normali care creșteau un băiat și o fată. De fata nu spune  nimeni, nimic. Am tot așteptat să ucidă și ea. Să se răzbune, cumva. Și viața ei a fost dată peste cap. Sora unui criminal. Nu aș vrea să fiu în locul ei. Și totuși, nu ucide pe nimeni. Sinceră să fiu, nu pricep isteria asta națională legată de vina părinților. Man, este o familie normala. Dacă nu ar fi fost, fata – sora – și-ar fi ucis fratele. În ceea ce mă privește sunt de părere că singura vină a părinților este faptul că n-au realizat că fiul lor este un copil altfel.

Dialogul cu avocatul, în care puștiul este întrebat ce materie îi place și ce personalitat l-a marcat și dialogul cu psihologul din episodul 3 sunt doar două exemple că puștiul e un pic diferit de alți copii de vârsta lui. Zic „un pic” pentru că, la 13 ani, mulți copii sunt răi.  

Să fie vorba de un mic geniu? În sensul bun sau în sensul rău?  

Hărțuirea a existat dintotdeauna. Unii au fost mai pregătiți decât alții să treacă peste. Îmi aduc aminte de momentul când i-am spus mamei ca nu mai vreau să merg la școală, pentru ca toți își bat joc de mine. Mama nu mi-a spus ceea ce îmi doream eu să aud. Dar, pe vremea aceea, nu exista alta soluție decât eu. 

Hărțuirea a existat dintotdeauna. Doar ca unii dintre noi nu aveam altă soluție, decât să răzbim. Am avut toate criteriile bifate să ucid pe cineva. Am avut o mamă care ma iubea, dar nu avea (prea mult) timp pentru mine. N-am avut niciodată ura și viclenia din ochii acelui copil. Să dai vina pe părinții lui? Că nu și-au dat seama ca au un geniu/ monstru în casă?

Dar ce părinte ar putea?