Abisuri

---

În ultimele zile am scris câteva texte legate de vacanța în Muntenegru. 

Îmi place să las în urmă impresii de călătorie “la cald”. 

Le voi citi cu mare plăcere când voi fi și mai bătrână și la pensie.

Dintr-un motiv pe care n-am reușit să îl înțeleg, s-a întâmplat un fenomen ciudat cu unul dintre textele publicate pe pagina blogului: a fost distribuit masiv de Facebook. 

Cel mai anodin text dintre toate cele opt. Descrierea drumului de întoarcere și a diverselor peripeții. 

Ceea ce a fost cu adevărat interesant la această distribuire masivă din partea lui Facebook (99% unfollow-eri) a fost faptul că personaje virtuale care nu m-au întâlnit niciodată în viața reală, care nu mă cunosc, care nu-mi citesc, în mod regulat, textele postate, au încercat să mă convingă ca nu este adevărat ceea ce am scris. 

Că nu aveam cum s-o iau prin nu știu ce stațiune de ski.

Că este, practic, imposibil s-o fi luat. 

Că n-am luat-o.

Ceea ce mi s-a părut și mai ciudat, venind din partea mea, este faptul că am intrat în joc și am încercat să îi conving că tot ce am scris în acel text chiar mi s-a întâmplat. 

Întrebarea este de ce m-am simțit obligată să conving niște necunoscuți ca ceea ce consideră ei imposibil, chiar s-a petrecut? 

Judecând la rece, pare să fi fost o reacție de apărare. 

Apărare?

Ciudat, nu? 

Să mă apăr de ce? 

De cine?

M-am tot gândit la cât de penibil a devenit “dialogul” cu necunoscutul care încerca să mă convingă ca ce mi s-a întâmplat nu avea cum să se întâmple.

Că nu mi s-a întâmplat.

Încerc să îmi imaginez câteva scene “similare” din viața reală.

• Ești aici dar, de fapt, nu ești.

Posibil. Probabil. Uneori mi se întâmplă să fiu doar fizic.

• Te-am salutat ieri dar nu erai tu.

Posibil. Probabil. Poate m-ai confundat.

• Zici c-ai fost în vacanță, în Grecia? Fals. Ai muncit toată săptămâna.

Posibil. Probabil. Uneori rezolv mental niște sarcini de serviciu în concediu.

• N-aveai, frate, cum sa ajungi la Calafat. N-aveai cum.

Fals. De fapt și de drept “tu” n-ai fi ajuns la Calafat. Eu am ajuns. 

Mi se pare un pic periculos ceea ce se întâmplă în mediul virtual. Posibil din cauza faptului ca replicile interlocutorilor sunt citite, nu auzite. 

Practic, exista doar o singura « voce », a noastră, într-un singur cap.

Mai țineți minte, cei cărora vi s-a întâmplat, când erați mici și vă plictiseați și nu aveați cu cine juca septică, Macao, table? Și, ca sa  vă treacă plictiseala, jucați de unii singuri?

Ceva asemănător se întâmplă și în virtual, doar ca “eu”-ul din fața noastră / capul nostru nu suntem noi. 

Probabil că nu suntem pregătiți genetic pentru genul acesta de interacțiune – eu cu un eu care nu sunt eu.

Aș fi curioasă dacă și voi ați trecut prin astfel de experiențe sociale ciudate?