Abisuri

Când mi-am început cariera profesională, acum mulți ani, nu aveam deloc încredere în mine. Ca foarte mulți alții din generația mea, am crescut cu un sentiment de vinovăție inoculat de la cea mai fragedă vârstă. De societate. De fricile celor apropiați.
Am tăcut și am făcut, așa prost cum credeam că fac eu lucrurile, așteptând ca timpul să le rezolve pe toate. Doar că durează un pic până ce timpul le rezolvă pe toate. Nu eram pregătită să aștept. Nu am fost niciodată pregătită să aștept.
Scârbită de valorile vremurilor, am decis să plec în Franța. Cred că a fost cea mai bună decizie luată în viața mea. Cei 18 ani petrecuți departe de societatea românească și valorile ei m-au format ca om. Vertical. Complex. A fost greu la început, a trebuit să tac și să fac. Să învăț limba, obiceiurile locului. Oamenii. Am învățat și am început să mă deschid. Să ies din bula mea interioară. Să spun ceea ce gândesc. Încet, încet, am învățat să am încredere în mine. Să nu mă mai consider un om lipsit de valoare. Am scos capul în lume și mi-a plăcut. Mi-a plăcut, în mod deosebit, să am curajul de a spune ceea ce cred, fără frică. De multe ori mi-am pus jumătate din planeta Pământ în cap. Vorba vine. Dar sentimentul de „tu împotriva tuturor” este o lecție de viață care merită învățată.
În 2016, am hotărât să mă întorc în țară. Încă am sentimentul că a fost o hotărâre bună. Aveam curajul de a înfrunta orice și, cel mai important, aveam încredere în mine. Am schimbat trei joburi de când m-am întors. Primul, pentru că nu-mi mai plăcea ce fac. Nu eram pregătită să aștept. Nu am fost niciodată pregătită să aștept. Al doilea, pentru că era un mediu cu oameni toxici. Nu mulți, doar câțiva. Suficient de mulți.
În ziua de dinaintea terminării perioadei de probă, mi s-a transmis că ar trebui să bat cu pumnul în masă mai des. Că asta era așteptarea de la rolul pe care îl aveam. Trebuia să fiu rea, cum ar veni. Să țip la oameni, ca să îi conving. Am plâns în ziua aceea, nu eram pregătită să bat cu pumnul în masă. Așa cum n-am fost niciodată pregătită să devin un one-man show, nu eram pregătită să devin un mic dictator.
Am tăcut și am așteptat ca timpul să le rezolve pe toate. Într-un fel dureros de miraculos, a venit Covidul și remote work a devenit ceva normal. Am plecat cât am putut de repede din acel mediu toxic și m-am întors acasă, în orașul natal. A fost bine, am învățat mult, am devenit AI native, am lucrat pe proiecte interesante, cu oameni valoroși.
Între timp, am îmbătrânit și am început să văd lumea cu alți ochi. În momentul de față, numărul anilor mei îmi spune că sunt cel mai bătrân om din echipă. Copilul interior, însă, se încăpățânează să aibă idei crețe. Să creeze. Inspirat de modelul cultural francez, copilul meu interior nu-și mai găsește locul. Se simte inutil și dat la o parte. Nu pentru că n-ar fi bun în ceea ce face, ci pentru că gândește altfel decât ceilalți.
De câteva luni bune există o contradicție constantă între mine, cea aproape de vârsta pensionării, și el, acel „eu” uitat. Eu-l care învățase să creadă că totul e posibil. Cel care nu aștepta niciodată ca lucrurile să se întâmple și care a refuzat să devină un one-man show sau să bată cu pumnul în masă pentru a-și arăta puterea.
De câteva luni bune mă tot gândesc care ar fi direcția potrivită pentru mine în acest moment. E derizoriu să cred că lucrurile se vor schimba de la sine. Este singurul lucru de care nu ne îndoim niciunul. Nici eu, nici copilul meu interior.