Abisuri

În căutarea adevărului interior

Paris (1)

Acesta este un fragment dintr-un roman la care lucrez. Mi-ar plăcea să vă placă și să citiți continuarea.

În drum spre servici, pe strada în pantă care   leagă stația de RER de bulevardul Lénine, privesc casele derăpănate, curțile năpădite de buruieni, obloanele căzute și mă întreb, din ce în ce mai des, ce caut eu aici, în cartierul ăsta urat de la periferia Parisului. Unde s-a pierdut oare visele adolescenței mele? Unde mi s-a dus entuziasmul pe care îl aveam numai la gândul că îmi voi petrece viața într-unul din cele mai frumoase orașe ale lumii. De ce nu mai pot doar închide ochii și uita de cartierul ăsta urat de la periferia Parisului. În fiecare dimineață, pe lângă mine trec mămici cu câte doi sau chiar trei copii după ele, bătrâni în baston, bărbați și femei grăbiți, cu laptopurile în spate. Unde se grăbesc toți acești oameni? Unde mă grăbesc eu? De când am uitat să trăiesc? Unde mi s-a rupt firul? Leo e mai tot timpul plecat, în delegațiile lui, iar eu sunt mai tot timpul singură, cu cărțile mele. Nu-mi vine să ies în oraș de una singură, nu-mi vine decât să zac în fața televizorului, cu o carte în poala. Uneori mă plictisesc până și cărțile și atunci ies pe balcon și fumez o țigară. Balconul este mic și plin de ghivece cu flori și diverse alte plante pe care eu am insistat să le plantez. Hortensii, tuia în miniatură, leuștean crescut din semințe cumpărate din România. Când se întoarce fon nenumăratele lui vacanțe, Leo nu are chef de nimic. Zace în fața televizorului cu un pahar cu whisky în mână și schimbă canalele. E obosit, îmi spune, și eu dau din cap că da, îl înțeleg. Știu cum e să nu mai ai energia necesară. Știu cum e să n-ai chef decât să dormi. Într-unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, doar să dormi.
Va urma

Lasă un răspuns