Abisuri

Mănânc pe fugă, mă uit pe fereastră, pun vasele în mașina de spălat vase, răspund la trei mesaje pe teams, mă uit pe fereastră, îmi fac o cafea, prea amară, mi se face somn, aș adormi pe loc dar mai am trei ședințe, mă uit pe fereastră, termin prima ședință, casc, beau un pahar cu apă, mă uit pe fereastră, s-a spart cerul, atât de des ninge. Mi se face deodată frică, las totul baltă, hai să sărbătorim sfârșitul lumii împreună, îi spun și apoi adorm sub sute de flori galbene acoperite de un strat gros de zăpadă.

Niciodată nu și-ar fi închipuit că, într-o bună zi, o să sfârșească într-o baie de abur. Și totuși, ziua îi începuse bine, cer senin, cântec de păsări, miros de iarbă proaspăt tunsa, zumzetul de bondari, miros de ceapa tăiată mărunt, miros de zambile, sfârâitul filtrului de cafea, miros de pământ umed, fâlfâit de aripi, miros de cafea abia turnata în căni, miros de ulei încins, zgomotul cuțitului în contact cu el, iz de primăvară, clocot. A fost un morcov bio cumpărat de la Kaufland.

Dacă mai beau o gură, doar una, devin obeza. Mă jur. Nu mă crede. Mai toarnă una. Închide ochii și respiră. Știi, zice, undeva pe lumea asta, niște oameni privesc stelele în desert. Strălucesc de-ți mută mințile. Acolo aș vrea să fiu. Nu știu ce să zic. N-am fost niciodată in desert. Mai toarnă una. Îmi vine să râgai, dar mă abțin. Să dau drumul la muzică, întreb. Tace. Dansez singură. Termin halba. Tace. Trece timpul. Plânge de-a binelea. Prietena mea de nisip, cu stele cu tot.

Tulbure rău, zice. Dar bună. Nu-l contrazic. Ochii lui. Înghit cu noduri. Zâmbește. Roșesc. Cer meniul. Nu mă decid. Ești foarte frumoasă. O dau pe gât. Chiar mai mișto decât în poze ești. Mai cer una. Mă decid. Cartofi prăjiți, salată de varză și morcov ras. Ochii lui. Mă înec. Apă. Apă. Vine chelnerul. Îmi revin. O dau pe gât și pe asta. Ochii lui. Roșesc. Mici. Mici să fie, zice. Ești atât de frumoasă, zice. Tac. E atât de chel și atât de gras. Râgai. Tresare. Apă. Apă. Chelnerul. Tresar. O să-i las un bacșiș gras.

Astăzi se împlinesc fix trei luni de când sunt în Clermond Ferrand. Decid să dau o petrecere și să fac sarmale. Nu găsesc varză murată la Auchan, fac sarmale din varză dulce pe care o acresc cu doua cuburi de borș aduse din Romania. Pun sarmalele pe plita electrică, pe cea mai mică treaptă.

Totul este electric aici, daca s-ar lua curentul, ar fi o panică generală. 

Până să fiarbă sarmalele, mătur și șterg praful, apoi deschid larg ferestrele. Ferestrele dau către curtea interioară. 

Vecina din față stă la ferestra ei și fumează. Nu durează mult și-n casă intră un miros de fum de țigară amestecat cu Dior.

Pe aici femeile fumează în draci. Cot la cot cu bărbații. Și se parfumeaza. In orice ocazie miros a parfum fin. Si sunt foarte independente. Li se rupe complet de părerea altora. In plus, nu se sfiesc să stea singure cu un pahar cu vin în față. 

Pe unde le apucă. 

Mi-a plăcut atât de mult ideea de independență, încât am adoptat-o. 

În fiecare sâmbăta merg la barul din piața centrală, mă așez la o masă și cer un vin alb, la pahar.  

Chelnerul știe deja că nu-mi plac vinurile acre.

Daca o să mă mărit vreodată, o să am un cont bancar pe care nu îl voi partaja cu nimeni.

Dacă o să am vreodată copii, o să-i plimbe bărbatul. În timp ce eu voi sta pe o terasa cu un pahar cu vin în fata. 

Așa voi face.

Dacă.

Pe la unu și un pic sarmalele sunt gata, la două termin de băut vinul, la șase apare Sophie cu prietenul ei, la șapte ajunge și Alain cu Pascale. 

Nu prea avem ce să ne spunem. În afara de trecerea la anul doua mii, nu ne leagă nimic. Sophie sparge gheața și ne povestește despre sala de fitness la care merge de doua ori pe săptămână. 

Alain tace. 

Pascale tace. 

Prietenul lui Sophie e chiar drăguț. Are bucle negre și e cârn. Pare să iubească muzica rock. Îmi dau seama că îl privesc fix și mă înroșesc. Își dă seama că îl privesc fix și îmi zâmbește. Îmi fac de lucru și pun muzica. Modern Talking. Devin deodata toti nostalgici și încep să depene amintiri din liceu.

Îi servesc cu o palincă. Se strâmbă un pic dar zic că le place. 

E mai tare decât eau de vie dar e bună.

– Pe stomacul gol, e medicament, le spun.

Nu stiu daca mă cred pe cuvânt. Cer o bere și o amestecaă cu palinca. Casc ochii cât cepele. Încet, încet, totul prinde culoare. Toată lumea vobește, încerc să înțeleg dar nu reușesc. Pun sarmalele la încălzit și dau muzica mai tare. 

Încep să danseze. Dansez și eu. Prietenul lui Sophie mă ia în brațe, de ce naiba prietenui lui Sophie m-a luat în brațe ? Totul devine un fel de carusel în care tavanul se mișcă în ritmul sarmalelor. Sarmalele incep sa sfârâie. Sophie lasă paharul jos și oprește muzica.

Se face brusc liniște. 

Prietenul lui Sophie se oprește în mijlocul dansului. Tavanul continue să se miște în ritmul sarmalelor. 

Sting focul. Prietenul lui Sophie se împiedică și cade. 

Le spun de sarmale. Sunt gata, 

– Ce-s alea ? mă intreabă Pascale.

Îi spun că e un fel de varză umplută cu carne.

– Ca-n Turcia, nu ?

Habar n-am. 

Mâncăm în liniște. 

Alin se frige cu o sarma, cerul gurii lui Alain devine roșu. Rosul merge perfect cu un pahar de vin alb.   

Pascale mă întreabă care este mâncarea românească tradițională. Ca de obicei ezit intre sarmale și mămăligă. Scot vinul din frigider și îi răspund că e salata de vinete. 

– Ca-n Grecia ? mă întreabă Pascale.

Habar n-am, O să aflu după câțiva ani. Pe moment dau din umeri și-mi iau o bere.

 

La opt Sophie ne spune că trebuie să plece. Prietenul lui Sophie nu are încotro. Alain și Pascale mai rămân un pic, dar nu mult. Nu termin berea. Vasele o să le spăl mâine.

Ea avea o privire rugătoare căreia el nu-i putea refuza absolut nimic. El mergea la piață, el dădea cu aspiratorul, tot el spăla vasele și făcea de mâncare. Ea? Ea nu-i cerea niciodată nimic și el, el nu făcea niciodată lucrurile îndeajuns de bine. Prea murdar, prea amar, prea sărat, prea mult, prea acru, prea la stânga. Într-o bună zi ei au început să-i crească riduri și, când ridurile i-au acoperit de tot privirea, el i-a spus doar „Cuțu Cuțu să-i spui lui mă-ta” și dus a fost.

A

Mirosurile copilăriei. Ochii înlăcrimați ai mamei. Grădina din spatele casei. Cursa directă spre Paris. Vă rugăm să vă puneți centurile de siguranță. Căderile în gol, cozile la controlul pașapoartelor, brânzeturile altfel decât la noi, roșiile fără gust, șampanie și ciocolată, Châtelet les Halles, tunele, grève, muzica în căști, curs directă spre acasă, mirosurile copilăriei, ochii înlăcrimați ai mamei, vocea pilotului, ne cerem scuze pentru neplăcerea provocată. Închid ochii și-mi pare greu. Atât de greu.

De când se știe, cafeaua o prepară la ibric, la foc mic, lasă apa să fiarbă, când fierbe, stinge focul, adaugă o linguriță cu vârf de cafea măcinată pe loc, după care se așează pe un scaun și privește cum se schimbă anotimpurile în grădina din spatele casei. Azi, timp de cinci minute, e încă primăvară, dau să crape narcisele, păsările ciripesc, au apărut bondarii, trec repede cinci minute, își spune, mai am o viață de trăit, ce mama naibii. Apoi își toarnă cafeaua fierbinte într-o cană neagră.

Zâmbești. Mă uit la tine. Nu ai dinții egali, dar ai un anumit farmec. Părul tău. Părul meu. Sub părul meu îmi plăcea să citesc o mie și una de nopți. Pământul din care. Nu înțelegi. Îmi place să-mi scufund mâinile în pământul în care am crescut, îți spun. Taci. Să miros aromele acelor locuri. Viermi peste unghii. Semințe peste viermi. Zâmbești, îmi dai numărul. Camera ta. Respir. Inspir. Încerci să mă atragi cu o cafea. Nu știi ce pierzi, îți spun. Ești gol. Penisul tău se zbuciuma degeaba deasupra mea.

Ca să ajungă la raftul de sus, a trebuit să se ridice pe vârfuri. A plătit cash, a luat autobuzul, a coborât în fața blocului ei, ea i-a mulțumit, era o vază cu adevărat frumoasă, tu ești cea mai frumoasă floare, i-a spus el atunci, iar ea a tăcut, el a luat-o de mână, au îmbătranit împreună, ea înaltă, zâmbitoare, el mereu îndrăgostit de ea. Într-o zi, din neatenție, ea a atins vaza, vaza s-a spart în mii de cioburi și atunci el și-a îndesat pălăria pe cap și a pornit-o hai-hui spre răsărit.