Intotdeauna m-am temut de negura profunda. Copil fiind, ceream cu disperare lumina zilei in miez de noapte. La inceput aproape in fiecare noapte, mai apoi, incet, incet, in fiecare noapte si cu din ce in ce mai multa disperare. Am sfarsit prin a dispune de propria-mi „luminita” agata de coltul usii , inger pazitor al inchipuirilor frenetice nascute in imaginatii de copil. Anii au trecut , luminita a fost fortata sa dispara si eu am fost nevoita sa-mi accept maturitatea in obscuritatea noptii. „Adultii nu au nevoie de luminite”.
Ani de zile m-am tot acceptat asa in noapte, imperfecta, cu temeri si treziri brutale, cautand si imaginand lumina. Cautand si imaginand ca voi ajunge odata sa devin perfecta, ca toti ceilalti perfecti ce ma inconjoara.
Nu demult insa, noaptea insa m-a trezit la un capat de lume, intr-o padure neagra, in mijlocul ploii. Am inceput, ca de obicei, sa-mi caut lumina, mai intai incercand intrerupatoare, in van – in mijlocul capatului de lume intrerupatoare nu functioneaza noaptea – mai apoi prin perdelele deja trase. Degeaba. Lumina era in pana, imaginatia le fel . Am tot bezmeticit asa cateva ore, una dupa alta pana cand , intr-un final , obosita si la capatul puterilor am inchis ochii. O ora mai tarziu m-a trezit lumina curentului repornit, mult mai imperfecta , iremedial imperfecta.
Abisuri 
Răspunde-i lui Remediu « Abisuri Anulează răspunsul