Uneori mi se pare ca lumea ma priveste ciudat, din ce in ce mai adanc, si din ce in ce mai insistent, ca si cum si-ar dori cu toata ardoarea posibila sa-mi fure din ganduri, bucatica cu bucatica.
Ma incapatanez sa-mi continui timida gandul in curs, cu privirea aruncata cand pe dreapta, cand pe stanga si sa-mi continui drumul de parca nimic nu m-ar fi perturbat vreodata.
Reusesc sa ma mint dar nu mai mult de o secunda, una cat o eternitate dar tot secunda. Reusesc sa-mi ignor ignoranta prefacandu-ma ermetica si de nepatruns, imposibil de citit fara un traducator acreditat.
Strang involuntar pleoapele peste tradarea din ochili prea lung si prea cinstit deschisi incercand sa-mi repar valorile cu o nuanta de ipocrizie. Incerc in van, culorile se scurg incet, imaculate lasandu-ma in urma la fel ca cea de-acum o clipa.
Intr-un sfarsit reusesc sa privesc adevarul in fata si sa-mi recunosc neputinta aruncata celorlati ca o provocarea a necunoscutului.
Abisuri 
Lasă un comentariu