Azi ma uitam de sus la un oras adormit de umezeala. Casele pareau morcovi si strazile vii. Era relativ trist si relativ pus pe ganduri. Relativ dus. Vazut de sus parea intr-un final complet. Cocotat pe coline se completa colt dupa colt, puzzle urias adormit pret de cateva clipe devenite monotonie aproape vesnica.
Nici nu era ceata dar totusi era gri. De fum de lemn ars? De lacrimi tanguite? Cine mai stie? Cautam zone si nu le gaseam cu usurinta. Stateau ascunse dupa fum si nu mai vroiau sa iasa la iveala nici macate chemate cu drept la replica.
Preturile le erau uneori afisate, alteori doar schitate din cateva cifre pe post de contact. Sunam si mi se raspundea acru ca totul a fost deja dat sau mult sarit peste limitele impuse de conditiile aprige ale mediului in care ma rotesc. Inghiteam in sec si treceam la urmatoarea zona.
O ghiceam cu usurinta dupa o pala gri, bine ascunsa – cica. O trageam de limba pana nu mai putea si atunci se hotara sa-si comunice cifrele. In general ma dadeau pe spate, nu ma asteptam la atatea cifre mari si rotunde pentru o zona atat de slab reprezentata si dusa cu pluta. Dar asta-i viata, la asa cerere asa oferta.
Intr-un final reveneam la starea de doar gand si-mi continuam euforia: daca as avea eu zona mea as face-o fara pic de gri, cu fata catre sud si cu lalele in jur. Galbene.
Abisuri 