Cand eram mai frageda, demult, undeva intr-o vreme undeva uitata de lume, mi se scotea pe ochi, pe nari si mai cine mai stie exact pe unde superficialitatea. Forma de calitate dispretuind linia prea lenta si prea ordonata a rutinei? Defect ros pana la os? Inocenta teribil de pura si induiosator de simpla in prostia ei ? Cert este ca imi intrase bine in cap – din cap pana in picioare – ca nu pot face nimic altfel decat totul pe fuga, ca si cum m-ar fi fugarit ogarii satului, infometati timp de ceve zile bune si apoi lasati in voia sortii.
Mancam pe fuga, dormeama pe fuga, treceam prin viata pe fuga. Ma opream din fuga doar cand oboseam. Sau cand gaseam ceva interesant de delectat pe indelete. Caci viata mea pe vremea aceea era ca un imens „buffet à volonté” din care fiecare se servea cand avea chef. De fapt fugeam pentru ca nu aveam timp de pierdut, ma infruptam doar din ceea ce imi placea, le testam in fuga pe toate: forme, culori, mirosuri, prima impresia conta. Lasam pe margine munti de incercari ratate si imi continuam fuga. Superficialitatea era doar o forma deformata a fugii dupa esenta pura a lucrurilor cu adevarat importante. Decideam repede inlaturand neghina dintre boabele pure, in definitiv nu era vina mea ca gaseam mai multa neghina decat boabe? Lucram repede, gandeam repede, fugeam repede. Aveam criterii bine definite si relativ rigide, sabloane predefinite ce trebuiau doar aplicate. Mecanismul doar functiona rodat de atata fuga! Superficialitatea era doar o aparenta a unui dans invatat pe de rost. Dansul meu.
Imi aduc aminte de momentul precis cand m-am intors la o suta optzeci de grade. Eram prin anul trei de facultate si stateam la camin, in aceasi camera cu alte doua fete mai mari si mult mai putin superficiale decat mine. Ordonate si perfect lucioase. Aveam un dulap mic si deloc aranjat, cand il deschideam cadeau cam intotdeauna cateva chestii din el. Detestam randurile frumos pliate, aplicam metoda „indeasa pana se poate”. Si indesam de fiecare data caci aveam lucruri mult mai importante de facut, dulapul era doar o simpla trecere nesemnificativa. Si tocmai indesam cu zel cand m-am trezit admonestata de „mama” din doua parti egale, pseudo cor perfect sincronizat intre doua note amare si cu amar rastite. Eram „cica” complet „à coté de la plaque”, „à coté de l’ordre”, „impossible à vivre” , „completement bordélique”. Eram „cica” eu si cu dezordinile mele , greu de suportat, greu de inghiiti , greu de dus. Trebuia „cica” sa fac ceva sa intru in randul lumii – ordonate din moment ce era in rand , etc etc. M-am uitat incredula cand la una cand la alta si am inceput sa urlu. Nici mie nu-mi venea sa ma cred pe cuvant caci nu ma recunosteam. Urlam si aruncam totul afara din dulap. Urlam si imi venea sa rad cu lacrimi de figurile de ceara ale celor doua pana nu demult soprane. Urlam si tranteam cu totul de pamant, apucaturi, criterii, mecanisme uzate, vise si fugi inca nefugarite. Urlam si atat. Cand m-am oprit din urlam am trantit usa si am plecat. De tot.
De atunci n-am mai fugit decat foarte rar si atunci in timp ce ceilalti dormeau. De atunci am devenit matura. Si putin mai putin superficiala. Putin mai ordonata si putin mai putin rigida.
De atunci iau viata ca un picnic, asezata intr-un cerc perfect rotund si cu tot timpul necesar unei adevarate degustari. De atunci imi pare rau ca am obosit prea repede.
Azi nu mai sunt superficiala. Aproape deloc. Si ce am castigat?
Abisuri 
Lasă un comentariu