Viata ca o fuga


Cand eram mai frageda, demult, undeva intr-o vreme undeva uitata de lume, mi se scotea pe ochi, pe nari si mai cine mai stie exact pe unde superficialitatea. Forma de calitate dispretuind linia prea lenta si prea ordonata a rutinei? Defect ros pana la os? Inocenta teribil de pura si induiosator de simpla in prostia ei ? Cert este ca imi intrase bine in cap – din cap pana in picioare – ca nu pot face nimic altfel decat totul pe fuga, ca si cum m-ar fi fugarit ogarii satului, infometati timp de ceve zile bune si apoi lasati in voia sortii.

Mancam pe fuga, dormeama pe fuga, treceam prin viata pe fuga. Ma opream din fuga doar cand oboseam. Sau cand gaseam ceva interesant de delectat pe indelete. Caci viata mea pe vremea aceea era ca un imens „buffet à volonté” din care fiecare se servea cand avea chef. De fapt fugeam pentru ca nu aveam timp de pierdut, ma infruptam doar din ceea ce imi placea, le testam in fuga pe toate: forme, culori, mirosuri, prima impresia conta. Lasam pe margine munti de incercari ratate si imi continuam fuga. Superficialitatea era doar o forma deformata a fugii dupa esenta pura a lucrurilor cu adevarat importante. Decideam repede inlaturand neghina dintre boabele pure, in definitiv nu era vina mea ca gaseam mai multa neghina decat boabe? Lucram repede, gandeam repede, fugeam repede. Aveam criterii bine definite si relativ rigide, sabloane predefinite ce trebuiau doar aplicate. Mecanismul doar functiona rodat de atata fuga! Superficialitatea era doar o aparenta a unui dans invatat pe de rost. Dansul meu.

Imi aduc aminte de momentul precis cand m-am intors la  o suta optzeci de grade. Eram prin anul trei de facultate si stateam la camin, in aceasi camera cu alte doua fete mai mari si mult mai putin superficiale decat mine. Ordonate si perfect lucioase. Aveam un dulap mic si deloc aranjat, cand il deschideam cadeau cam intotdeauna cateva chestii din el. Detestam randurile frumos pliate, aplicam metoda „indeasa pana se poate”. Si indesam de fiecare data caci aveam lucruri mult mai importante de facut, dulapul era doar o simpla trecere nesemnificativa.  Si tocmai indesam cu zel cand m-am trezit admonestata de „mama” din doua parti egale, pseudo cor perfect sincronizat intre doua note amare si cu amar rastite. Eram „cica” complet „à coté de la plaque”, „à coté de l’ordre”, „impossible à vivre” , „completement bordélique”. Eram „cica” eu si cu dezordinile mele , greu de suportat, greu de inghiiti , greu de dus. Trebuia „cica” sa fac ceva sa intru in randul lumii – ordonate din moment ce era in rand , etc etc. M-am uitat incredula cand la una cand la alta si am inceput sa urlu. Nici mie nu-mi venea sa ma cred pe cuvant caci nu ma recunosteam. Urlam si aruncam totul afara din dulap. Urlam si imi venea sa rad cu lacrimi de figurile de ceara ale celor doua pana nu demult soprane. Urlam si tranteam cu totul de pamant, apucaturi, criterii, mecanisme uzate, vise si fugi inca nefugarite. Urlam si atat. Cand m-am oprit din urlam am trantit usa si am plecat. De tot.

De atunci n-am mai fugit decat foarte rar si atunci in timp ce ceilalti dormeau. De atunci am devenit matura. Si putin mai putin superficiala. Putin mai ordonata si putin mai putin rigida.

De atunci iau viata ca un picnic, asezata intr-un cerc perfect rotund si cu tot timpul necesar unei adevarate degustari. De atunci imi pare rau ca am obosit prea repede.

Azi nu mai sunt superficiala. Aproape deloc. Si ce am castigat?

13 gânduri despre &8222;Viata ca o fuga&8221;

  1. Nu conteaza daca faci totul pe fuga sau daca stai sa simti cu fiecare por fiecare sentiment.

    Important este sa simti. Chiar sa simti! Sa simti asa cum stii. Sa stii sa fii tu, un TU care nu trebuie sa se regaseasca in EI. Tiparele sunt o prostie!

    Normalitatea este ceva pierdut si/sau de multe ori ceva confundat, ceva inteles aiurea.

    Sensul vietii s-a pierdut pe drum. Fiecare cauta altceva si rar gasim pe cineva care sa se uite pe drum dupa „aceleasi fire de praf” ca si noi.

    Ne pierdem in mormane de caracterizari si fete fardate si machiate una mai puternic decat cealalta. Avem asa de multe masti incat nici nu mai stim cum aratam cu adevarat…

    Ne ascundem noi de noi, ne certam in oglinda, ne stoarcem lacrimile tarziu in noapte, pentru ca mai apoi, in zorii zilei, sa zambim (fals?) in fata celorlalti doar pentru a nu ne agita si mai tare cu intrebari cretine de genul „ce ai patit?”

    Am aberat destul! 🙂

    Ma inclin!

  2. Eu una sunt de parere ca fiecare aplica metoda care i se potriveste. Manusa. Eu am aplicat mult timp fuga , doream sa gust cat mai mult . Cantitea prima. Acum ma delectez cu amanuntele. Ma joc cu timpul. Normalitatea este un concept interpretabil de aceea nici nu il mai iau in seama.

  3. buna dimineata.
    ” viata ca o fuga” frumos scris, si mai frumos trait.
    nu prea mi-am dat seama ca regreti „fuga”, decat la sfarsit.
    pentru ca fugeai, foarte tanara fiind.
    fugeai fara griji fiind.
    fugeai pur si simplu pentru ca puteai.
    si, vorba cantecului ala ce-l cantam cand eram mici” … si pentru ca, nu se rupea, a mai chemat un elefant..”( daca nu-l stii, ti-l voi canta)
    fuga nu este un proces, cum ar crede unii. este o stare. starea opusa nefugii, ca sa zic asa, fara sa fac un pleonasm( ar fi fost mai sugestiv spus: fuga este starea opusa starii…)
    pamantul fuge in jurul soarelui. mama cu ce viteza
    stelele fug unele de altele. cu si mai mari viteze
    viata fuge pe langa noi, prin noi, pentru noi.
    toate animalele fug, unele de altele, sau dupa prada, sau dupa imperechere….
    ziua fuge dupa noapte si noaptea fuge dupa zi. cele mai vechi legende spun ca zeul soare nu, cine altul, fuge mereu sa-si gaseasca iubita, zeita luna, de care a fost despartit.
    eu cred ca noi in viata avem fata de fuga, doua posibile proiectii:
    >atunci cand fuga este starea la care suntem parte si pe care o impartasim celorlalti, uitandu-ne pe furis, asemeni atletilor, sa vedem langa umarul cui fugim, sau cine este in spatele nostru
    > cea de-a doua este atunci cand nu mai fugim explicit pentru ceilalti, cand interiorizam aceasta fuga, mimand ca nu mai fugim, incercand sa ne pacalim pe noi si pe ceilalti. insa fugim intens inlauntrul nostru. fugim de noi, fugim de ce nu ne place, fugim de altii, fugim inclusiv de faptul ca s-ar putea vedea acest lucru.
    poate ca atunci cand esti suparata , ar trebui sa ” fugi”.
    imi permit sa-ti recomand calduros o forma de ” fuga” care a vindecat de suparare foarte multi oameni: fuga numita BWv 565, in D minor, Johann Sebastian Bach.
    abia astept sa-mi spui cum a fost.
    si apropo de ” ce ai castigat azi: ia te uita, vezi oare cat de departe este picnicul de acum de locul unde a inceput fuga?”
    ( poza este facuta in grand canion, pe acolo printre formatiunile acelea minunate, unde odata a fugit apa printre pietre)

    1. Sa stii ca mie chiar un place sa fug, acum regret ca nu mai o pot face sistematic.Mersi pentru sugestie (Johann Sebastian Bach), este unul dintre „fragmentele” mele preferate il ascultam cand eram mica in nestire (nestiind ca ete vorba de o fuga , asta spune ceva, nu?). Relativ la cele proiectii relativ la fuga : de multe ori incepi prin a adopta una si termini prin a accepta alta.

  4. Imi pare ca ai descris mai degraba o dezordine decat musai superficialitate (nu-s chiar echivalente). Iar intoarcerea la 180 de grade….nu-i clar unde ai ajuns cu ea in fapt. Zic doar cu ce-am ramas eu dupa lectura, ca n-are musai legatura altminteri cu ce-o fi in fapt.

    1. Pai tocmai „dezordinea” asta a fost perceputa de ceilalti drept superficialitatea lucrului nedus pana la capat. Si referitor la cele 180 ° greu de descifrat, ai dreptate si asta spune multe, se pare ca au ramas „ceva urme” (multe daca ma gandesc bine) de superficilitate (inca o data lucrul facut pe jumatate) . In final ar fi vorba de o rotatie de 135° maximum.;-)

  5. eu sunt și acum pe fugă! Mi s-amrepsoșat superficialitatea de multe ori. dar mă gândesc eu dacă nu cumva și cuperficialitatea asta e…relativă. poate și eu o văd în alții pentru că nu fac lucrurile așa cum cred EU că nu ar fi superficiale.
    mda…filosofez…
    dar tu ai scris tare frumos!
    🙂

    1. Mie sincer tare mi-a placut epoca cand fugeam de mancam pamantul luand de la viata numai atat cat aveam nevoie! Totul este relativ si totul este interpretabil. Asa ca …important e sa ne simtim bine, sa traim clipa,zic. Ce. Cred si ce interpreteaza ceilalti este doar umplutura.ma rog,asa ar trebuie safie. Eu le urez toturor alergatorilor fuga placuta ! Iti multumesc ca te-ai oprit un pic din fuga pe aici !

Lasă un răspuns la Diana Coman Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.